C. Rogozanu: The Atmosphere of Focsani, fifty years ago, as described in „The Book of Whispers”, is fabulous!

Eu am ales a doua variantă, aia de scriitor “doar” onorabil  într-o recenzie pentru Suplimentul de cultură, din care reproduc cîteva fragmente. “Cartea şoaptelor” e ok, mărturie ficţionalizată, strategie generatoare de efecte literare notabile, dar şi de frustrări. De aici pînă la ridicarea ei în slăvi e totuşi cale lungă: cu atîta glorie întru slava lui Vosganian mi-am adus aminte că locuiesc în provincie…

Ce avem? O carte numită „Cartea şoaptelor”. Sub titlu scrie mare „roman”. O poveste care amalgamează document şi ficţiune, tragedie, traume, efecte narative. Toate bucăţile, de la evocarea vechiului Focşani, pînă la convoaiele morţii ale armenilor din Antalia (din 1895-1915) sînt reunite de o particularitate: sînt invocaţi eroi şi martori care au trecut prin România sau care au avut legături cu familia autorului.

Încep de la observaţia foarte corectă a unui critic: „Atât autorul, cât şi comentatorii săi, mizează însă explicit pe rotunjimea artistică (de „carte”) a poveştilor prezentate. Or, dacă în primul caz, folosirea efectelor literare ca mijloace e firească (retorica în slujba mesajului, spre stârnirea impresiei), cel de-al doilea caz riscă să exemplifice confuzia până la empatie a criteriilor de valorizare.” (Adriana Stan, pe blogul Cultura). Aici e cheia neliniştii mele: nu deranjează cînd o carte îşi cîştigă extra-estetic notorietatea. Confuzia se ridică însă ameninţătoare atunci cînd este preamărit „din punct de vedere estetic” dimensiuni care ies complet din paradigma respectivă. Din păcate, nu pot formula atît de atent cum o face autoarea excelentei recenzii citate. Dar atunci cînd avem o non-ficţiune sau o semi-nonficţiune sau un roman care cîştigă prin document şi impact emoţional trebuie să-l judecăm mai ales în această logică. Altfel, riscăm să comitem un păcat mortal: judecăm frumoasele întorsături de frază prin care autorul descrie episoade dintr-un genocid.

Aici stă, de altfel, şi marele pariu al lui Vosganian care adaptează, de fapt, o formulă bine verificată: aceea de a relata o traumă imposibil de prins în cuvinte prin filtrul inocenţei, de această dată perspectiva e a copilului care ascultă la gura sobei poveştile bunicilor. Două dimensiuni narative se deschid brusc. Pe de o parte, un adult extrem de liric care identifică documente, surse şi care chiar filozofează (uneori şi recenzează) pe marginea propriei cărţi şi, de cealaltă parte o voce inocentă (copilul-narator chiar e o umbră complet disipată, e vorba mai ales de o voce „familială”) care relatează sec ce a auzit. Aici se dă lupta, aici se confruntă reuşita şi eşecul lui Vosganian. Ce ţine de dimensiunea maturului nostalgic şi liric ratează cu măreţie diletantă şi „pohezie” în exces ramele unor povestiri, biografii de personaje memorabile. Literatura dulceagă e foarte prezentă în carte: „zahărul candel  semăna cu bucăţile de cristal din candelabrul cel mare al bisericii aremeneşti. (…) Pachetele cu napolitane foşneau între degete ca frunzele uscate. (…) Jeleurile crănţăneau între dinţi cu izul lor de anotimpuri amestecate”. Sau, una dintre meditaţiile asupra cărţii: „Cartea şoaptelor şi-ar păstra toate înţelesurile. (…) De fapt, Cartea şoaptelor în miezul ei, rămîne aceeaşi pentru orice timp, ca un coral de Johann Sebastian Bach, ca o poartă îngustă prin care oamenii trec, aplecîndu-se ori strîngîndu-se unii în alţii.” Acolo unde imaginea e reuşită păcătuieşte prin ceva megalomanie. Alteori, autorul e pisălog, presează tot timpul cu dorinţa de a poetiza, de a descrie absolut totul în cheia autoimpusă  „patinei” documentelor. Parcă ar vrea să dea forţat efectul „sepia” tuturor imaginilor pe care le descrie.

Un episod care mi-a ridicat ceva semne de întrebare în legătură cu alegerile prozatorului Vosganian este cel de la Suraia – Vadu Roşca. Istoric, faptele sînt cam aşa: ţăranii se unesc şi luptă împotriva comuniştilor care vroiau să-i bage cu forţa în CAP, se lasă cu arestări, cu omoruri, cu venirea lui Ceauşescu care îi anchetează sîngeros pe capii revoltei. Vosganian respectă datele, dar adaugă scene precum o sărbătoare ţărănească pe care o încing ţăranii, o horă simbolică, după ce îi închiseseră în şcoală pe „îndrumătorii” comunişti şi nu aruncaseră cu nici un bolovan pentru că biserica şi şcoala sînt foarte respectate la ţară (mi-a tot venit în minte ferocitatea lui Rebreanu, maestrul „psihologiei maselor ţărăneşti”, în astfel de pasaje şi ce-ar fi zis de revolta-horă a lui Vosganian). Totul se petrece într-o stranie linişte şi voie bună. Iar apoi, a doua zi, ţăranii aşteaptă resemnaţi venirea autorităţilor.

În text apar la un moment dat nişte mărturii. Autorul precizează că le-a luat în 2005 de la supravieţuitori sau de la oameni care ştiu povestea de la părinţii lor. Declaraţiile sînt clar poetizate, „aranjate” literar, sînt prea multe urme stilistice. Evident, vocea martorului cutremură, dar nu se poate să nu ne întrebăm care e totuşi strategia relatării şi pînă unde merge ea? Intervenţia bruscă a unui narator care pare dotat cu reportofon, care apoi poetizează, după ce idilizează oricum, o luptă tragică? Nu pot să n-o citesc cu scepticism, nu-mi place să mă las şatajat emoţional şi tematic, oricît de bine intenţionat ar fi fost autorul.

Reuşita cărţii vine din înfiriparea „vocii de familie”, de comunitate. Asta e cartea şoaptelor. Autorul ne furnizează cu dorinţa sa nespusă, de a ne face să nu greşim sensul interpretării, sensul şoaptelor ca pe „cartea învinşilor”, cartea celor care nu fac istoria. Frumos, dar eu aş prefera să adaug în definirea şoaptelor, şuşoteala, chiar bîrfa de familie, tot traficul acela de informaţie, mit, frici, demnitate care este asigurat de marea reţea a comunităţii: asta îi iese lui Vosganian de minune. E exemplară scena căsătoriei bunicului Garabet cu bunica Arşaluis, fericire periclitată doar de scurta fugă a bărbatului doar ca să-şi ia rămas bun civilizat de la amanta bulgăroaică. Evident, nu aici stă greutatea cărţii, ci în partea documentară a cărţii: multe personaje memorabile, armeni fugiţi sau scăpaţi de urgie cu destine de-a dreptul incredibile. Aşa este povestea lui Armen Garo, cel care a făcut o listă de vinovaţi pentru ucidere şi deportări în masă şi a înfiinţat „divizia” de răzbunători Nemesis; din aceeaşi galerie a răzbunătorilor: Misak Torlakian; iar povestea „regelui tutunului” din România, Levon Zohrab, e dintre cele mai bune. Sînt scene de descriere a marşurilor morţii prin Turcia începutului de secol care impresionează, care ies din logica vreunei judecăţi literare. Aici, autorul a riscat o alegere: să îmbine documentul cu literatură, tragedia dincolo de cuvinte cu nişte „cuvinte potrivite”. Alegerea lui, citiţi şi judecaţi. Numai n-o faceţi „estetic”.

Şi acum lucrurile simple: „Cartea şoaptelor” este despre armeni şi despre ce au suferit. Lucruri prea puţin ştiute. După o astfel de carte, sigur nu-mi va scăpa nici un volum de istorie despre ce s-a întîmplat atunci. Vosganian şi-a făcut datoria, din acest punct de vedere. A scos cumva din obsesia pentru românismul etnic măcar pentru cîteva luni critica literară – armenii sînt istoria României, şi încă o bucată extrem de interesantă. Unde a riscat Vosganian a fost pe planul literar. Tonul şi schemele literare propuse pentru expunerea teribilelor întîmplări ale armenilor pot crea totuşi disconfort prin ultra-estetism. Scriitorii contemporani aleg de obicei căi ceva mai modeste, dar mult mai eficiente pentru a-şi informa cititorii. M-aş gîndi doar la Jeffrey Eugenides, cu un excelent început documentat la romanul său „Middlesex”, despre fuga grecilor din Turcia. Şi, apoi, ar mai fi exemplul Elif Shafak, care explică prin intermediul literaturii încurcatele efecte şi dificultăţi de comunicare pe care genocidul îl produce încă în noile generaţii de armeni şi de turci, după 100 de ani. Vosganian intră poetizînd intens în chestiune şi reuşeşte să trimită valuri de căldură familială către cititori – atmosfera Focşanilor  de acum mai bine de jumătate de veac este fabuloasă (îi mulţumesc, doar e şi oraşul meu). În alte bucăţi ale cărţii, literaturizarea în exces a unui trecut traumatic sau a ramelor istoriilor cu pricina poate nedumeri.”

Foto: Mausoleul din Focsani