Mircea Dinutz: From „The Book of Lamentations” by Krikor Naregatsi, after a thousand Years, to „The Book of Whispers”
DE LA „CARTEA PLÂNGERILOR” LA „CARTEA ŞOAPTELOR”
Mircea Dinutz
Autorul primei cărţi a rămas în istoria tragică şi însângerată a poporului armean sub numele Grigore din Narek sau, mai simplu, Narek, iar Cartea plângerilor, terminată în anul 1002, a însoţit de-a lungul istoriei, timp de 1000 de ani, un neam urcat pe culmi nebănuite ale suferinţei: mereu stropşiţi, risipiţi, ucişi cu sutele de mii, până se înroşeau apele fluviului şi se umplea pământul de gropi comune, păşind înstrăinaţi şi singuri graniţa dintre fiinţă şi nefiinţă, lăsând urmaşilor supravieţuitori memoria vie a atrocităţilor şi păcatul de a nu fi pierit odată cu ceilalţi. Această Carte a plângerilor, scrisă în armeana veche, se află păstrată cu grijă într-una dintre camerele Şcolii armeneşti de fete, pe strada Gării din Focşani, alături de Biblia armenească şi poemele lui Saiat Nova, ca îndreptar de închinare şi şansă de vindecare. Varujan Vosganian, talent puternic, poartă cu sine plânsetele generaţiilor trecute prin cele şapte cercuri ale iniţierii în moarte, în drumul spre Deir-ez-Zor, dar şi tăcutele şoapte ale bătrânilor din copilăria sa adunaţi fie în jurul unei cafele, fie în cavoul lui Seferian, fie încremeniţi în tăcere şi suferinţă: „Între plânsul acela şi şoaptele acestea nu înseamnă că se înlocuieşte o suferinţă cu alta, ci e doar diferenţa dintre plâns şi plânsul înăbuşit”. Spune mai departe acesta: „În secolul naşterii mele, pentru o lacrimă s-a vărsat tot atâta sânge, cât vremurile acelea, pentru un veac de război”. Singurul lucru care le-a rămas celor vii este memoria, loc al confruntărilor aprige cu umbrele trecutului şi cu ei înşişi.
Cartea plângerilor a lui Narek este, în primul rând, o carte religioasă, dar şi una profund umană, vorbind despre capacitatea omului de a înfrunta Răul şi a se desăvârşi întru Divinitate, o carte de un lirism tulburător (cu momente de jale, tânguire, speranţă) ce-şi refuză orice schemă epică şi-şi asumă, la cele mai înalte temperaturi, tragismul lumii interioare. Nu altceva se întâmplă în Cartea şoaptelor1, cu deosebirea esenţială că Varujan Vosganian se povesteşte pe sine, povestind despre ceilalţi, acesta mediind între experienţa teribilă prin care a trecut poporul armean şi cei care vor citi/asculta, spre neuitarea celor rămaşi în urmă, pentru a transmite mai departe şoaptele, tânguirile şi plânsetele adunate într-un veac de atroce suferinţă. Despre nepotul său, bunicul Garabet spunea că este „un copil bătrân de zile”, tocmai în sensul că, vrând-nevrând, el devenea depozitarul atâtor jertfe, fapte şi amintiri de care nu se va putea elibera decât prin povestire, descoperindu-şi rădăcinile de neam şi descoperindu-se pe sine. Timpurile se despart, se suprapun, se apropie şi se depărtează (1895, 1915, 1948, 1953, 1958, 1963) pentru a se putea decanta mai bine, întâlnindu-se într-un tumult răscolitor, venind dintr-un departe-aproape acoperit de aceleaşi – şoapte – plângeri, dar şi de vocile ferme ale justiţiarilor ce nu uită şi nu iartă. La toate acestea, bătrânul înţelept, Garabet Vosganian, şopteşte: „Prea mult sânge!” Deloc întâmplător, cea care l-a însoţit în viaţă poartă numele de Arşaluis (Aurora), purtând pe chip blândeţea şi lumina după care tânjeau sufletele armenilor. Şi la fel de neîntâmplător, cu puţin timp înainte de moarte, acelaşi înţelept Garabet „începea să semene tot mai mult cu părintele Komitas”. Acesta se stinsese la Paris, într-un sanatoriu, „cu minţile rătăcite”, neputând suporta tragedia poporului său într-un veac, se spune în text, „mai nebun decât toţi”. Ceea ce este aproape imposibil de evaluat – dacă pătimirea de sine sau pătimirea de neam l-a înălţat în rândul Celor Sfinţi.
În cazul de faţă, cu toate că naraţiunea poartă ab initio marca subiectivităţii („Eu sunt mai ales ceea ce n-am putut împlini”), naratorul se multiplică, se estompează, revine la fel de bine conturat, metamorfozat în n povestitori ce nu-şi pot reprima nevoia irepresibilă de confesiune şi înţelegere, la confluenţa memoriei active şi pătimaşe cu istoria adeseori brutală şi neîndurătoare. Aparent, cele peste cinci sute de pagini par să se organizeze în câteva zeci de naraţiuni semiautonome: „Povestea orbului Minas”, „Povestea repatrierii lui Simon”, „Povestea încăpăţânării lui Harutiun Khântirian”, „Povestea testamentului lui Hartin Fringhian”, „Povestea lui Yusuf” sau cea a lui Levon Zohrab, tăinuitorul hărţilor, trista poveste de dragoste a Virginiei Papazian cu prizonierul de război sovietic, istoria lui Arşag Sâvagian ş.a.m.d. Ar fi destul să precizăm că în ritmurile epopeice ale acestei naraţiuni mozaicate întâlnim aproape două sute de personaje, dintre care cele mai multe intră în această arhitectură (atent supravegheată) cu o poveste a lui care face parte integrantă din Marea Poveste a unei comunităţi ce încearcă să-şi regăsească şi să-şi conserve identitatea. În viziunea propusă de autor, învinşii – din planul realităţii oarbe şi iraţionale – sunt adevăraţii învingători: „Caii se numără printre cei învinşi, dar niciodată printre învingători”, poate pentru că „ei nu-şi propun să învingă pe nimeni”. Calul devine astfel simbolul viu al unui neam aureolat şi purificat prin suferinţă. Iată de ce, Cartea şoaptelor, a plânsetelor înăbuşite din care armenii îşi trag puterile şi care îi apropie de Divinitate, „povesteşte mai ales despre cei învinşi”. Cotropitorii persani (de altădată) şi-au schimbat credinţa, învinşii armeni au rămas ortodocşi de aproape două milenii; turcii şi-au păstrat religia, dar şi-au pierdut puterea asupra altor neamuri; ruşii atei au dispărut ca stat multinaţional şi autocrat, armenii s-au risipit în toată lumea ori au întemeiat un stat cu multă piatră şi lumină, cu mai puţin de patru milioane de locuitori. O asemenea bogăţie epică poate fi stăpânită doar prin pathos, un lirism bine temperat, viziune ecumenică şi o lumină caldă proiectată asupra unor evenimente tragice mult mai greu de îndurat dacă ar fi fost narate pe un ton neutru, glacial.
Cei doi bunici, Setrak Melichian şi Garabet Vosganian, „erau foarte buni povestitori”, deşi „niciunul nu povestea despre sine. Fiecare devenea personaj în povestea altuia”. Se continuau unul pe celălalt în aşa fel încât „povestea armenilor copilăriei mele este o poveste fără sfârşit”, trecută în fiinţa nepotului ajuns, la rându-i, „povestitorul povestit” din cartea pe care o citim. Setrak Melichian este unul dintre supravieţuitorii genocidului armenilor început în Constantinopol (1915), condamnat să nu uite şi să vorbească cu sângele său: „Era un bătrân voios şi înţelept, nu a făcut rău nimănui şi i-a iertat pe toţi cei care îi pricinuiseră necazuri”, socotind lumea aceasta de neînţeles. Sărăcit, îmbogăţit, umilit, terorizat ori uitat de oameni, el a murit din cauza frigului, în iarna anului 1985. O moarte pe măsura unei realităţi deconcertante, sub semnul derizoriului, în ciuda talentelor sale negustoreşti.
Garabet Vosganian, bunicul dinspre tată, reprezintă cealaltă faţă a medaliei: „dascăl la biserică, violonist, notist, motociclist, caligraf, fotograf, pictor, profesor de muzică şi de limbă armeană, portretist, cusător de broderii şi lăutar de ocazie”, poliglot (turcă, rusă, arabă, persană), iubitor de pace şi raţionalitate. Din camera sa, cu puţin înaintea morţii, „se auzea un fel de cântec tânguitor, neîntrerupt, ca murmurul taberelor de deportaţi de la Deir-ez-Zor”. Poartă un război al lui „cu veacul nebun” în care trăieşte şi refuză să aducă ofrande zeiţei Nemesis. În aceste ultime clipe, bunicul îi încredinţează nepotului, mai întâi, privirile sale şi, cu deosebire, un mesaj ascuns printre acele cuvinte amestecate în toate limbile răsăritului. Înţelegerea acestui text „criptat” s-a produs, după câte se pare, abia în anii maturităţii, pe pragul dintre două vârste, când, în sfârşit, nepotul Varujan a putut valorifica „darul viu primit de la morţii cei vechi”. Aşa a apărut Cartea şoaptelor.
Un lucru ce se poate lesne observa este că bunicul Garabet reprezintă axul central al naraţiunii şi purtătorul acelui mesaj adânc ce se cere transmis mai departe, spre neuitare. Aproape toate personajele de prim-plan gravitează în apropierea sa, îi încredinţează „şoaptele”, tânguirile, amintirile, dar şi cele mai teribile secrete: Sahag Şeitanian (cumnat), Harutin Fringhian, Siruni, Misak Torlachian, Arşag Sâvagian, Levon Harutiunian, Simon Şeitenian, Mantu… Cartea, răscolitoare în întregul ei, îşi are martirii ei (Daniel Varujan, Ionuţ Cristea, arhimandritul Komitas, Levon Zohrab, Măgârdici Musaian, Dana Radu, Aurel Dimofte, soţii Ferhat, Eşek Simon, Dumitru Marin), eroii ei (Onik Tokatlian, generalul Dro, consulul Harutiun Khântirian), justiţiarii ei (Armen Garo, Misak Torlachian, Solomon Tehlirian, Aram Yergonian, Harutiun Harutiunian), dar şi trădătorii ei (Astvadzadurian, reprezentantul Armeniei Sovietice, Mesia Khacerian, Dinar Marcarian, Havlonnes, Kaciaznuni). Înţeleptul, spiritul echilibrat şi cu speranţă într-o îmblânzire a istoriei, rămâne întotdeauna bunicul Garabet Vosganian. El este liderul necontestat, omul de taină şi încredere, vocea cea mai respectată a comunităţii armene, urmat fără şovăire până în ultima clipă. Ceea ce se şi întâmplă atunci când pleacă pe ultimul său drum, „pe strada Tăbăcarilor şi apoi peste calea ferată”, „în acea ultimă zi de toamnă a anului 1968”. Din perspectiva copilului, la cei zece ani ai săi, în urma coşciugului se afla „un cortegiu uriaş, pe care lumea întreagă îl priveşte cu răsuflarea tăiată”. El rămâne călăuza, lumina vie ce-i însoţeşte în lumea celor care vor să uite, să nu audă şoaptele lumii care a fost şi este în noi, orice am face. Garabet, ni se spune, „se situa la o depărtare egală de toate câte se întâmplau. Voia să înţeleagă lumea şi atunci o socotea repetabilă, lăsa modelele să trăiască în locul lui”.
Trei sunt momentele de maximă intensitate dramatică şi suferinţă atemporală: arderea cărţilor în faţa Teatrului Pastia (cap. TREI), represiunea ţăranilor revoltaţi de la Vadu Roşca (cap. ŞASE) şi drumul spre moarte al sutelor de mii de armeni obligaţi să străbată distanţa dintre Mamura şi Deir-ez-Zor în pagini cu adevărat cutremurătoare (cap. OPT). Document şi ficţiune, memorie şi imaginaţie, drame şi traume de neşters atât pentru românii, cât şi pentru armenii din România. Mai mult decât atât, şi acesta este unul dintre punctele forte ale cărţii, este vorba de o dramă a condiţiei umane ameninţate de proliferarea monstruoasă a Răului în toate formele sale de manifestare: minciună, trădare, teroare, crimă bestială, genocid. „Ce se va întâmpla acum?” se întrebau bătrânii armeni din Focşanii Vrancei. Primul avertisment a fost dat prin arderea cărţilor în Piaţa Teatrului „Pastia”. Doar amintirea acelei fapte abominabile a mai rămas: „vâlvătaia a durat toată noaptea”, iar cărţile – ca şi oamenii – „căutau să scape”, neînţelegând că fuseseră condamnate pentru puterea lor de a ţine treaz spiritul oamenilor şi asta nu li se putea ierta. Doar muzica alămurilor lui Mantu s-a mai auzit, cântând a moarte şi tristeţe: „În ziua când au ars cărţile, trecerea de la o noapte la alta s-a făcut fără răsărit şi apus, ci doar străbătând o înserare înecăcioasă”.
Oamenilor li se lua dreptul la cunoaştere, şansa de a sta cu demnitate în lume, tot aşa cum celor de la sate, oameni ai pământului, li se răpea temeiul fiinţei lor prin hotărârea CC al PMR din 3-5 martie 1949. Agitatorii şi îndrumătorii veniţi să împlinească colectivizarea agriculturii au întâmpinat opoziţia agresivă a ţăranilor de la Vadu Roşca, adunaţi cu topoare şi făclii în jurul şcolii unde se aflau închişi cei veniţi să-i deposedeze de pământ. Dacă în scena precedentă arderea cărţilor fusese însoţită de cântecul de moarte al dubaşilor, aici vioara şi toba cea mare cântau ca la Ajun, în timp ce sătenii dansau şi chiuiau: „Era dansul lor cu moartea, nu ştiau, dar poate că simţeau”. A urmat o luptă inegală, în care armata a folosit tancuri, mitraliere împotriva clopotului ce se încăpăţâna să bată apăsat. Naratorii se multiplică, perspectivele se unesc într-o singură imagine impresionantă a ţăranilor loviţi, torturaţi, ucişi şi aruncaţi într-o grămadă informă. După ce vocile acestora se domolesc, refugiindu-se îndurerate în sine, se face auzită vocea (aparent) neimplicată a cronicarului: „La Vadu Roşca au fost în dimineaţa zilei de 4 decembrie 1957 patruzeci şi opt de răniţi. Peste asta s-au numărat zece morţi: opt bărbaţi, o femeie, Dana lui Radu, şi un clopot”.
Între sursele lui Varujan Vosganian, în afara pastorului Johannes Lepsius, pomenit în text, s-au aflat, probabil, Yves Ternan cu O istorie a genocidelor la care a fost supus poporul armean (trad. rom., 1982) şi Tigran Grigorian cu Istoria şi cultura poporului armean (1993), dar sursa de bază a fost reprezentată de poveştile/şoaptele bătrânilor armeni din copilăria sa, cu deosebire cei doi bunici şi unchiul Sahag Şeitanian, unul dintre supravieţuitorii masacrelor din 1915, condamnat să trăiască cu vina de a nu fi dispărut fizic alături de toţi ai săi. În drumul lor spre Deir-ez-Zor, „plânsul era un fel de geamăt neîntrerupt”. Plânsul lor, ni se spune, „ţinea loc şi de rugăciune, şi de blestem, şi de tăcere, şi de mărturisire, iar unora le ţinea loc şi de somn. Mulţi adormeau plângând în felul acesta, alţii mureau plângând…”. Suferinţa acelor oameni este copleşitoare, moartea lor – înfricoşătoare prin lipsa de sens a unei acţiuni menite să nimicească, să strivească fiinţa umană. Din această jale se întrupează vocea cronicarului: „au murit atunci peste un milion de oameni, cam două treimi din toţi morţii genocidului armean”.
Nu se poate să nu remarcăm structura muzicală a unui roman în care notele grave, accentele tragice alternează cu cele lirice, uneori umoristice, ca semn al dragostei de viaţă a unor oameni cărora li s-a răpit dreptul de a decide singuri ce este bine şi ce este rău, ce le poate aduce sentimentul de împlinire sau măcar le poate menţine speranţa că aparţin unui popor şi unei patrii cu adevărat libere. Varujan Vosganian e un bun notist, supraveghind linia melodică destul de complicată, fără să piardă pe drum temele fundamentale: moartea, libertatea interioară, capacitatea de a visa şi de a crede că se poate trăi într-o lume din care violenţa a fost definitiv extirpată: „Cel care va povesti despre noi va trebui să scrie că în cartea aceasta oamenii mor cu ochii deschişi, câtă vreme ceea ce au trăit nu a fost destul ca să-i ajute să găsească răspunsul”. Cititorul va găsi calea optimă în „cutia cu răspunsuri nerostite până la capăt” şi se va convinge că are în faţă o carte de excepţie ce ar merita un parcurs european pe măsura substanţei tragice şi a orchestraţiei artiste propuse de Varujan Vosganian. Poate că autorul are dreptate atunci când afirmă: „răspunsurile mor ca şi oamenii, lăsând loc vieţii să poată merge înainte”.
Textul poate fi accesat pe adresa:
