Lucian Alecsa: „The Book of Whispers is a great novel!”

Poetul Lucian Alecsa a incredintat tiparului doua cronici despre „Cartea soaptelor”, cea dintai in revista botosaneana „Hyperion”, iar cea de-a doua in revista „Contact international”, sub ingrijirea scriitorului si medicului iesean Liviu Pendefunda. Iata in continuare acest text, aparut in numarul de primavara 2011 a revistei „Contact international”:

                                             ŞOAPTELE DISPERĂRII ŞI RIDURILE DESTINULUI

          De câţiva ani buni, Varujan Vosganian ne ameninţa cu acest roman, cu mult înainte de a o oferi spre publicare romancierul îşi vindea marfa încă necoaptă, ori de câte ori avea prilejul aducea în discuţie subiectul cărţii, simţeai cum fluxul memoriei îi dădea lumină chipului,  iar cuvintele îi înflăcărau ideile. Şi nu era puţin, simţeai fluidul energetic al naraţiunii sale atacându-ţi sufletul. Deja stârnise curiozitate maximă printre cunoştinţe. Vin cu-o precizare de început, romanul aproape că se construieşte de la sine, memoria scriitorului a tot stocat de-a lungul anilor întreg materialul narativ, cu un întreg spectru de nuanţe, de la cele afective până la cele prăfuite, decupate din memoria comună a unui întreg popor, iar creatorul nu face decât să dispună această bogăţie încă în stare de fermentare  în tiparele unui roman. Reuşita este de excepţie. Varujan Vosganian şi-a evidenţiat în permanenţă calităţile, ştim despre el că e un bun economist, un excelent eseist şi un poet plin de originalitate. De asemenea , Varujan Vosganian este un orator desăvârşit, indiferent ce temă ar aborda,  discursul său  încorporează numai chintesenţe având ca ultim efect  electrizarea auditoriului.  Prin romanul  „ Cartea şoaptelor”  Domnia Sa îşi dă măsura talentului de mare narator,  propune  cititorului o fotografie vie a unei comunităţi bântuite de-a lungul timpului de necazuri, dar care a marcat istorii, asimilând, prelucrând  şi apoi exprimând spiritul popoarelor cu care a intrat în contact. Imaginile care compun poza istorică sunt vii, antrenante, pline de mesaje, descriptive, şi deloc prăfuite, din contra, au prospeţime şi  autenticitate, timpul pare a le fi dat o notă de  maturitate, atât şi nimic mai mult. Romanul nu are o alură pur fotografică, el dezleagă şi  desluşeşte o lume apusă,  imprimată atât în memoria autorului cât şi în memoria …hârtiei, dar fără a exagera prea mult pe imagistică, naraţiunea tuşează şi multe caractere, apar în lumina povestirii tot felul de personaje, fiecare încărcat cu personalitate aparte. Poate că fizionomia spirituală cea mai distinsă din roman este a bunicului Garabet, un personaj fabulos, a cărui gândire atinge profunzimi filozofice:”bunicul Garabet socotea că cei care fac istoria cu adevărat nu sunt generalii, ci poeţii, iar adevăratele bătălii nu trebuie căutate sub copitele cailor.” Această coabitare între imagistica unor timpuri „obosite”   şi aducerea în faţă a unor chipuri care au scris istoria unui neam vitalizează povestea , energizează fiecare frază, e un lucru mai puţin aşteptat la un scriitor cu mari disponibilităţi eseistice şi poetice, scriitura are rigoare , simplitate şi claritate. Oraşul Focşani este cel care antrenează sufletul naratorului în dezvăluirea unei lumi miraculoase, plasată la intersecţia dintre  afect şi memorie. Cutii de pantofi, cutii de pălării, cutii de ciocolată ascund şoaptele timpului, drame înspăimântătoare,  personajele extrase cu greu din pâcla vremurilor apuse, dar extrem de clar  reprezentate în sufletul naratorului, el fiind de fapt complice la această fascinantă istorie. Este vorba despre lumea propriei sale familii, cu reflexii din istoria propriului eu, supus de-a lungul timpului la grele încercări. Atenţie, autorul nu se lasă dus de valuri patetice, nici un moment nu-şi antrenează personajele în confesiuni excesive, care să-i arunce naraţiunea în zona surogatului dramatic. Romanul  este dispus pe mai multe paliere narative, ce se succed scenelor  cu imagini „conservatoare”,  în care este reflectată atmosfera patriarhală a Focşaniului de altădată, dar nimic nu vine fără un control al logicii, cartea este expresia unei conştiinţe frământate de istoria unor popor încercat, care şi-a găsit odihnă şi pe aceste meleaguri.  Memoria colectivă este „ controlată” în permanenţă de memoria afectivă a autorului, dar fără a cădea într-un subiectivism desuet. Acţiunea romanului, de la prima la ultima pagină,  este sub controlul unei totale logici narative. Filigranarea atmosferei de epocă  dă farmec povestirii, metehnele celor apropiaţi sufletului său încarcă emoţional  tablourile narative, ceremonialurile surprinse de condeiul naratorului tuşează sensibilităţile oamenilor şi farmecul  acelor vremuri:

     ” Acum despre ceşti. Ca multe alte obiecte uitate, s-a dus şi acesta, al băutului cafelei: Asăzi se bea din tot felul de ceşti, adesea chiar din căni mari, de apă. Se bea ness, care nu lasă zaţ, necum să aibă caimac. Caimacul explica bunicul, mestecând cu linguriţa e blazonul cafelei. Scaunele nu mai sunt moi, aşezate în cerc, pregătite de taifas. Oamenii îşi beau cafeaua dis-de –dimineaţă, încă nedezmeticiţi din somn şi fără chef de vorbă. Iar pentru mulţi , cafeaua e doar un pretext să mai tragă din ţigară. Ceştile de cafea erau mici, frumos colorate şi de acelaşi fel ca farfuria. Ibricului i se zicea pe turceşte” gezve”, iar ceştii” fingean”. Tot instrumentarul purta nume turceşti şi chiar cafelei i se spunea uneori pe turceşte, ”khaife”. Probabil că bunicilor mei, văzând aceleaşi lucruri, pe vremuri, la bătrânii lor, pe malul Bosforului ori al Eufratului, amintirile şi cuvintele li se amestecaseră. Bătrânii din copilăria mea îşi beau cafeaua pe la şase după-amiază. Ceremonialul  preparării îndruma deja conversaţia pe o cale domoală. Îşi făceau niţel loc între perne. Beau cafeaua fără grabă, sorbind zgomotos şi plescăind satisfăcuţi. Era clipa când, în ciuda pribegiilor, a amintirilor însângerate şi a timpului care trece, lumea părea neschimbată şi tihnită, iar sufletele împăcate”.  Sufletul autorului este permeabil la tot ce înseamnă sentiment senin,  chiar dacă acesta, în miezul lui,  ascunde durere, iar mintea îi este atentă şi dinamică  la detaliile indivizilor care compun şi dau lumină fizionomiei unei lumi. În ultimul secol poporul armean a suferit cât alte popoare într-o întreagă istorie, a fost supus unui genocid, s-a risipit, dar n-a dispărut, nu şi-a pierdut rădăcinile şi nici identitatea. Chiar dacă romanul se conjugă pe documente istorice, povestirea este fibrilată de sufletul autorului, emoţiile şi trăirile personale  apar ca nişte nervuri în carnaţia narativă. Varujan Vosganian nu face decât să polarizeze atenţia cititorului spre zona sufletului armean, care a absorbit din tragediile  existenţei sale zbuciumate şi impulsuri  de lumină, care cântăresc enorm în echilibrul structural al romanului. Scenele genocidul armean săvârşit de turci sunt cutremurătoare, uciderea copiilor încarcă emoţional fiecare cuvânt, ca simplu cititor simţi cum secvenţele  de groază îţi perforează sufletul, cu toate astea,  intertextul este străbătut în permanenţă de un fior optimist. Aici intervine forţa inductivă a autorului, traslarea de la particular la general a caracterelor, a manifestărilor personajelor.  Varujan Vosganian se foloseşte de tot felul de „ fineţuri” psihologice spre a extrage esenţele „tari” ale trăirilor,  spre a le  proiecta apoi în naraţiune. Istoria este  inserată în masa narativă, acest fapt însă nu deranjează cititorul,  fiecare material documentar este trecut prin filtrul propriei sensibilităţi şi încorporat cu grijă şi echilibru în text, în cele mai multe cazuri sub forma unor flash-uri autobiografice,  lăsând  multă lejeritate verbului spre fluidizarea scrierii. Ceea ce se şi întâmplă. Cu toate astea tonul cărţii nu este unul pătimaş, chiar dacă majoritatea personajelor expuse dramelor îi sunt apropiate fiinţei sale, autorul are forţa să se distanţeze şi să privească cu obiectivitatea orice deznodământ, fie chiar şi sângeros. Scenele de carnagiu sunt ţinute la distanţă de sufletul naratorului, împinse mai aproape de cititor, poate de aceea cartea pe alocuri îţi provoacă sughiţuri, este extrem de tragică. Romanul  este  dispus  pe cercuri  concentrice,  manifestându-se asemenea unor unde de şoc, asemenea unor valuri pornite dintr-un punct fierbinte, acesta fiind de fapt sufletul armeanului:  ”Convoiul era format mai curând din nişte mogâldeţe. Păreau uşoare în bătaia vântului, un stol de păsări căzătoare, nu o înşiruire de oameni. Fotografiile făcute de călătorii străini care au reuşit să se apropie de convoaie ori să-i fotografieze, în urmă, pe cei rămaşi neputincioşi la marginea drumului, aşteptându-şi moartea, ne înfăţişează , pe drumul spre Deir-ez-Zor, mai ales copii. Drumul spre al şaptelea cerc a fost un fel de cruciadă a copiilor. Având aceeaşi soartă ca a tuturor cruciadelor neînarmate. Copiii din acele fotografii sunt scheletici, cu trunchiul împuţinat, cu burta suptă, cu coastele zvâcnind ca nişte arcuri de oţel peste scobitura pântecului, cu mâinile şi picioarele subţiate ca nişte crengi, cu capetele disproporţionat de mari ca şi găvanele ochilor, în care bulbii ies din orbite sau se adâncesc în fundul capului. Copiii privesc fără nici o expresie pe chip alta decât rătăcirea minţii, privesc ca de pe un alt tărâm, nu întind mâinile, nu cer nimic. În ochii lor nu e ură, au trăit prea puţin ca să înţeleagă şi să condamne. Nu e nici rugăminte, căci au uitat ce e foamea, nu e nici tristeţe, căci nu au trăit bucuriile copilăriei, nu e nici uitare, căci nu au amintiri. În ochii lor e nimicul. Neantul, ferestruica întredeschisă spre celălalt tărâm.” Crochiul expus în acest fragment ne aduce aminte de copilul Holocaustului,  dar şi de Cruciada copiilor, în care drama capătă expresia neantului, fiinţa umană rămâne fără reacţie în faţa durerii. Fiecare filă a acestei cărţi  este o celulă din fiinţa poporului armean, chiar dacă naraţiunea este la persoana I , asta nu presupune că scriitorul îşi expune doar  propria lui viaţă, este o secvenţă neagră  din istoria unei etnii. Durerile nu sunt urlate spre a atrage atenţia celor din jur şi a provoca milă, ele sunt şoptite, abia ating sufletul cititorului, dar îl răscolesc până-n măduvă. Romanul abundă în simboluri, unele cu aură magică, altele cu trimiteri filozofice, nimic nu sună a gol  sau fără semnificaţie, fiecare poveste intră sub un cod, dezlegabil doar de cei care subscriu afectului autorului şi istoriei unui popor. Acest gest nu trebuie privit ca pe un  act de orgoliu,  ci mai mult ca o trimitere la complicitatea pe care o cere romancierul  cititorului autentic. Nu poate fi vorba de un exces de livresc, informaţiile folosite au rolul unor nervuri, alimentează cu sevă hrănitoare materia narativă. Sunt lucruri impresionante peste tot în carte, despre învinşi şi învingători, despre moarte şi speranţă, despre general şi particular,   care merită redimensionate de sufletul fiecărui cititor. Cartea este plină de documente, acestea nu deranjează, din contra, împlinesc crochiul naraţiunii,  sporind în acelaşi timp  autenticitatea celor expuse. „ Cartea şoaptelor” e un mare roman.”

In imaginea Lucian Alecsa.