Lazar Comanescu, former minister for foreign affaires and ambassador in Berlin, considers the beginning of the 12th Chapter of „The Book of Whispers” the best pages he ever read.
Lazar Comanescu, fost ministru de externe al Romaniei in anuo 2008, fost ambasador al Romaniei, timp de un deceniu, pe langa Uniunea Europeana si actualmente ambasadorul nostru la Berlin, este un admirator al „Cartii soaptelor” Paginile care l-au impresionat cel mai mult sunt cele care deschid Capitolul 12 si care se refera la rolul calului in istorie, pagini pe care le considera printre cele mai frumoase pe care le-a citit vreodata. Iata, pentru cititorii nostri, textul respectiv:
„Istoria oamenilor este într-o mare măsură o istorie a cailor. Atâta doar că de cele mai multe ori cronicile nu-i pomenesc decât pe oameni, şi asta face ca istoria să fie nu doar nedreaptă dar şi, adesea, neelucidată.
După ce cronicile termină de povestit despre războaie, fiecare armată vine să-şi culeagă morţii. Pe câmpul de luptă rămân numai caii ucişi. Privindu-i astfel, încremenind neîngropaţi, cu boturile căscate, cu spumele însângerate pe zăbală, cu burţile sparte, cu gleznele frânte, s-ar părea că pe câmpul acela nu s-a petrecut un război între oameni, ci un război între cai.
De aceea, cronicile scriu despre războaiele dintre armate şi despre oamenii ucişi, căci despre acestea pot găsi oricând o explicaţie şi, comparând numele victimelor şi câştigarea poziţiilor de luptă, pot stabili cu oarecare exactitate, pentru fiecare bătălie, cine a ieşit învingător. Nu acelaşi lucru s-ar putea spune despre caii ucişi. Pentru moartea lor nu s-ar putea găsi nici o justificare, decât poate aceea că, în cruzimea lor, oamenii nu-şi sunt, adesea, lor înşişi suficienţi. Războaiele dintre cai, aşa cum par câmpurile de luptă părăsite, nu au nici o cauză, nimeni nu se mai osteneşte să-i preamărească pe caii ucişi, eroul necunoscut nu a fost ales niciodată din rândul cailor, deşi, luptând şi murind pentru cauza altora, ar avea tot dreptul la eroism, până şi hoţii de cadavre îi ignoră, nimeni nu le aşază o lumânare, ci doar câmpia flămândă, cu stolurile croncănind, le aprinde la căpătâi păsări negre.
S-ar fi putut înţelege mai multe despre lume dacă despre istoria oamenilor şi despre istoria cailor s-ar fi scris împreună. Despre caii trăgând din răsputeri la tunurile de asalt, traversând trecătorile în marşuri istovitoare, însoţindu-i în convoaie pe cei alungaţi ori pe cei pribegi, aducând pe spinările lor popoare întregi şi amestecându-le, alergând smintit pe câmpurile de luptă cu călăreţul străpuns şi căzut, cu braţele în lături şi agăţat cu pintenul în scară, trăgând înzorzonat la carele de luptă ale învingătorilor ori mergând fără căpăstru şi cărând răniţii şi desăgile învinşilor, alergând întotdeauna în fruntea armatelor, fără a avea o platoşă care să-l apere, fără a avea măcar dreptul de a fi doar rănit, căci un cal rănit este un cal mort, şi fără ca cineva să-l pomenească de ziua Înălţării. Caii se numără printre cei învinşi, dar niciodată printre învingători, căci ei nu-şi propun să învingă pe nimeni. Singurul mod de a fi biruitor într-o bătălie, pentru acest gladiator al istoriei, este să rămână viu. Cronicile scriu mai ales despre învingători, cei învinşi, mai treacă-meargă, sunt amintiţi doar pentru a face biruinţa mai glorioasă, or caii se numără printre învinşii a căror pomenire nu sporeşte fala nimănui, e mai glorios să fii ucigaş de oameni decât ucigaş de cai, căci oamenii se pot împotrivi.
Cartea şoaptelor, nefiind scrisă pentru curţile împărăteşti, povesteşte mai ales despre cei învinşi. Care fie că erau dintre cei slabi, fie au ales ei înşişi să se numere printre cei învinşi, dat fiind că ceea ce voiau ei să cucerească nu se afla pe lumea aceasta. Şi este firesc ca, într-o astfel de poveste, oamenii şi caii să nu poată fi explicaţi unii fără alţii.”
