Navigand pe bloguri- Varujan Vosganian: „Nu există niciun poet român în afara graniţelor, care să se măsoare cu marii poeţi rămaşi acasă!”

Ricouer afirma că istoria are nevoie de memorie pentru a evita uitarea crimelor, a victimelor, a căror suferinţă plânge mai puţin după răzbunare şi mai mult după naraţiune. Scriitorul Varujan Vosganian a reuşit ca, prin Cartea Şoaptelor (Editura Polirom, 2009), să ne re-amintească de datoria pe care o avem ca participanţi la istorie, datoria de a transforma memoria în naraţiune. Scriitorul Varujan Vosganian pare că vrea să ne demonstreze că memoria nu este numai individuală, ci, mai presus de toate, culturală. Pe scena teatrului memoriei lui Vosganian, copilul şi adultul, deopotrivă, poveştile sunt despre traume şi experienţe umane, re-prezentări ale trecutului, care redau locul memoriei şi al imaginaţiei în istoriografia armenilor. Pe scriitorul Varujan Vosganian l-am întâlnit în Spania, unde a fost desemnat câștigătorul a două premii propuse de o editură românească.

Cartea Şoaptelor este, de fapt, şi un proiect de istorie orală. Alessandro Portelli susţine că istoria orală este un antidot pentru orice naraţiune care domină. În cazul de faţă, aţi încercat să schimbaţi ceva în ceea ce priveşte percepţia armenilor, a istoriografiei genocidului armean?

În primul rând, această carte nu este o carte numai despre armeni, este o carte despre români, despre evrei şi despre alte despre neamuri. În ceea ce îi priveşte pe armeni, tonul este unul cumpănit. Cartea nu este un pamflet, nu asmute la ură. Nu este resentimentară. Ci, dimpotrivă, încearcă să dea sentimentul că lacrimile din ochii tăi nu trebuie să te împiedice să vezi lacrimile din ochii celuilalt. Sunt capitole construite chiar pe această oralitate. De pildă, este un capitol în care vorbesc despre reprimarea răscoalei de la Vadu Roşca, când, Ceauşescu, împreună cu un batalion de securitate de la Tecuci, a tras cu mitralierele şi cu tunurile în ţăranii răsculaţi din Vadu Roşca. Ei bine, toată această parte este construită exclusiv pe mărturiile supravieţuitorilor. Am fost acolo, m-au dus într-o casă, mi-au dat nişte cozonac şi vin, era în preajma Paştelui. S-au adunat toţi bătrânii. Bineînţeles, printre ei se rătăciseră şi cei care făcuseră parte dintre cei care reprimau. Au vrut să-i dea afară. Era un bătrân de 80 de ani cu care s-au certat. Până la urmă au uitat de el. Sunt pasaje întregi din poveştile lor, pe care le-am transcris. Astfel,  în 15-16 pagini puteţi găsi profunzimi, care, în alte capitole, nu au putut fi surprinse decât în zeci de pagini. Asta pentru că veneau direct de la izvor. Cum spunea Nietzsche, dacă vrei să bei apa trebuie s-o bei de la izvor. Aşa am făcut şi eu. Luna viitoare (n.n. iunie) Cartea Şoaptelor împlineşte un an şi, deja, se traduce în spaniolă, ebraică, italiană, germană şi, foarte probabil, în limba arabă. Mai mult decât atât, Cartea Şoaptelor, cred eu, este importantă pentru că ea îndeamnă fiecare cititor să-şi alcătuiască propria carte, pentru că este o carte care se poate scrie în orice loc, în orice timp, pentru orice neam şi pentru fiecare om. Ea spune că locul în care te-ai născut e un loc din care începi să povesteşti istoria. Poţi ajunge pe întreg Pământul. Fiecare loc explică lumea şi fiecare loc adună lumea întreagă. Cartea aceasta, deşi îl are ca personaj central pe copilul care povesteşte, nu prezintă memoria lui. Mi-a fost greu şi uşor să alcătuiesc această memorie. Uşor, pentru că o bună parte din ea curgea odată cu mine, crescusem cu ea, şi greu pentru că a trebuit s-o adun. De pildă, am avut întâlniri cu supravieţuitorii, cu bătrânii armeni din mai multe oraşe. M-am întâlnit cu ei, mi-au povestit. Uneori poveştile lor erau contradictorii.

Horia Vintilă scria într-unul din articolele sale că adevărata cultură nu se desăvârşeşte decât în exil. Cum interpretaţi această afirmaţie, în raport cu ceea ce se întâmplă aici? Mă refer la publicaţii, expoziţii, în genere la efervescenţa culturală.

Când spui că o cultură, cea română, se desăvârşte în exil, nu spui prin asta, neaparat, că exilaţii au o cultură proprie. Poporul român, în sufletul lui, s-a exilat uneori chiar la el acasă. Noi am trăit într-o rătăcire, am trecut prin dune, prin deşerturi, zeci de ani. Românii au fost exilaţi în propria ţară. De aceea, când spui că suntem în exil, nu este foarte clar la ce ne referim. Există mai multe feluri de a trăi în afara ţării. Există românii din Diaspora, plecaţi acum 100 de ani, există românii din exil, există românii din afara frontierelor. Fiecare tipologie are forma sa de manifestare. De pildă, românii din afara graniţelor, din vecinătate, nici nu se consideră în afara ţării, ei ar vrea să fie umăr la umăr cu literatura de acasă. Însă, un lucru este interesant: cele mai mari figuri ale românilor, într-adevăr, au fost cele care, într-un anumit moment, au plecat de acasă. De la Brâncuşi până la Cioran, Eliade, Norman Manea, Vintilă Horia, care era cât pe ce să ia premiul Nobel. Într-adevăr, ei au reuşit pentru că România a fost foarte multă vreme izolată, dar această explicaţie nu mai ţine astăzi. De pildă, cinematografia română a început să fie în pas cu cinematografia mondială. Tânăra generaţie literară românească, Dan Lungu, de exemplu, care a fost nominalizat astăzi şi care e tradus deja în câteva limbi. Muzica românească începe să se dezvolte. România privea peste gard către străinătate.

Cum priviţi, în contextul acesta, recunoaşterea literaţilor, artiştilor, în afara graniţelor?

Nu există niciun poet român în afara graniţelor care să se măsoare cu marii poeţi, care au rămas acasă. În legătură cu proza sau cu teatrul lucrurile sunt mai complicate. Aş spune că, în ceea ce priveşte teatrul, este invers. Cei mai mari dramaturgi români sunt cei care au plecat: Eugen Ionesco, Matei Vişniec, un dramaturg preţuit. Făcând această comparaţie între poezie, proză, teatru îmi dau seama că nu poţi pune absolut nicio regulă. Ţăranii din 1900, cei care au învăţat carte în străinătate, s-au descurcat mai bine din cauza izolării în care se afla România, din punct de vedere comunicaţional. Astăzi nu mai contează acest lucru pentru că avem Internetul, avem atâtea posibilităţi de comunicare. Ceea ce spunea Vintilă Horia, cu toate nostalgiile lui, nu mai este valabil astăzi. Avem, într-adevăr, obstacolul limbii, care este un obstacol major. Însă, dacă ai o temă universală şi profund analizată cred că poţi depăşi şi acest obstacol.