Navigand pe bloguri:Rime cu si fara zahar sau arta facutului cafelei in „Cartea soaptelor”

La adresa http://www.globe-trotter.ro/ziaruldela5/?p=5146 veti gasi un adevarat imn inchinat cafelei, exemplificat prin arta bunicului Garabet de a face cafea. Sa o beti cu placere!

“In America poti cumpara cele mai mari portii de cafea cu orice aroma doresti, cu exceptia aromei de cafea.” ~ ***

Nu exista poezie buna si poezie proasta; doar ca unele versuri rezoneaza in mai multe minti/suflete, altele in mai putine. Ca de obicei, m-as bucura sa ma contraziceti, sa ma completati ori, pur si simplu, sa propuneti Versurile de joi pentru saptamana viitoare.

Incepand din acest moment schimb tactica: va propun cate un subiect si va somez invit sa adaugati alegerii mele si alte versuri, pe aceeasi tema. CAFEAUA este laitmotivul de azi.

Despre poetul nascut la Brasov si plecat in lumea celor drepti tocmai din Honolulu, nu am sa va spun aproape nimic; exista enciclopedii (chiar online) unde gasiti toate detaliile; si va garantez ca sunt impresionante. Din opera sa – considerabila cantitativ, dar mai ales calitativ – am ales o poezie cu aroma de cafea proaspata:

Café Palheta*, de Stefan Baciu:

Fostilor mei vecini
Titi si Alexandru Bilciurescu

Cesti de cafea intoarse si uscate
atat din eri ne-a mai rămas.
Cuvintele se intalnesc pe’mperechiate
când din taceri se-aude stins un glas

noi suntem propria-ne stafie
iesim din eri si nu intram în azi
amara-i dulcea gingirlie
când norii-si rup dantelele în brazi

din Honolulu’n piata Lahovary
e-un drum ascuns în alte cesti.
Zadarnic ne mai punem ochelarii
când tac profund cafelele turcesti

————————————————————————-
*Marca de cafea din Brazilia. Capitanul Palheta a adus, cel dintai, în Brazilia, clandestin, primele boabe de cafea.

Sursa: Romanian Voice
Cititi si alte poezii de Stefan Baciu

Asa ca va invit sa scrieti multe Rime, cu sau fara zahar. Cum va place.

Nu-i in versuri, dar e o “poezie a cafelei”… un fragment din romanul Cartea soaptelor, de Varujan Vosganian, care a aparut de curind la Editura Polirom, in colectia “Fiction LTD”:

Si apoi, celalalt miros, care mi-a dus copilaria departe, printre mirodeniile Orientului: aroma cafelei. Mestesugul acesta bunicii mei il adusesera din Anatolia natala. Faceau cafeaua firesc, asa cum mestesugarul stie dupa gust daca lutul e bun sau nu de modelat. O faceau cu distinctie, dispretuitori fata de cei care beau cafeaua fara a-i sti rosturile.

Intii de toate, bunicii mei nu cumparau cafeaua prajita sau – Doamne fereste! – macinata. Aveam o tingire de cupru, innegrita de atitea prajeli. Capacul avea un mecanism anume, pus in miscare cu ajutorul unei manivele, si care facea prajitul boabelor cit mai uniform. Operatiunea aceasta, la foc mic, dura cam un ceas. Tot ce capatam noi, copiii, erau boabele prajite. Le sugeam ca pe niste bomboane si, cind gustul se pierdea, le sfarimam intre dinti si le mestecam.

Urma risnitul. Vad si astazi, prin colectiile snoabe, asemenea risnite, cilindrice, cu capac tuguiat, aurite si cu arabescuri, puse laolalta cu alte obiecte devenite inutile, cum ar fi samovarele sau fiarele de calcat cu carbuni. In copilaria mea, risnita era un membru al familiei. Risnitul dura mult. Batrinii se adunau deja in curte. Bunica punea perne moi pe bancile de lemn, cu brate de fier forjat. Risneau pe rind, numarind in gind pina la o suta. Cel care risnea nu se amesteca in vorba, ca sa nu piarda sirul. Daca intervenea totusi, insemna ca era lucru serios. Parca-i vad sub caisul din curte: bunicul Garabet Vosganian, tacticos, cu privirea lui de risipitor peste lume, Sahag Seitanian, cumnatul lui, mai neastimparat si circotas, Anton Merzian, cizmarul, care spunea mereu aceeasi poveste despre rapirea sotiei lui, Zaruhi, de la parintii ei din Panciu. Drumul de douazeci de kilometri, pina la Focsani, facut calare cu vreo patruzeci de ani in urma, capata pentru povestitor maretia fugii in Egipt. O inflorea de fiecare data, pentru ca Zaruhi, surda ca lemnul, nu avea cum sa-l contrazica. Era apoi Krikor Minasian, celalalt cizmar de pe Strada Mare, cu care Anton Merzian se afla intr-o competitie crincena. Pe urma, Ohanes Krikorian si Arsag, roscovanul, clopotarul bisericii armenesti, vinatorul de pasari. Si, de jur imprejurul lor femeile, grasute, tinindu-si miinile in poala si mirosind a odicolon. Arsaluis, bunica mea, sora ei Armenuhi, apoi Parantem, Zaruhi, Satenig.

Risnitul dura cam o mie si cinci sute de invirteli. Risnita se incalzea. Pina ce n-o mai poti tine in mina, spunea bunicul. Pina ce cafeaua se face ca nisipul, adauga. Dar asta numai cind Sahag Seitanian nu era de fata. Lui nu-i placea nisipul.

Uneori, primeam si eu risnita sa invirt la manivela. Alama se infierbinta si, prin incheieturi, razbatea mirosul cafelei. Din cind in cind, bunicul isi presara in palma cite putin, adulmecind, cu aerul pe care il au detectivii, cind pretuiesc captura de narcotice. Adesea, bunicul mai poruncea cite o tura si batrinii se supuneau, pentru ca pulberea frumos mirositoare sa fie cit mai fina.

Urma fiertul cafelei. Ibricul era tronconic si avea gura strimta. “Ca sa se inghesuie aburii si sa suiere, spunea bunicul. Cu cit aburii se inghesuie mai tare, cu atit fiertura e mai plina de gust. “Cind si cind, continutul se amesteca. Exista un tipic si-n asta: ibricul sta pe foc pina ce lichidul ameninta sa dea in clocot. Atunci, caimacul era luat cu lingurita si pus intr-una din cesti. Apoi, ibricul se intorcea pe flacara. Si iar, pina ce cafeaua dadea de atitea ori in clocot cite cesti erau pregatite. Imi placea sa stau linga bunicul cind fierbea cafeaua. Era indeminatic si intelept. Cele mai nastrusnice lucruri mi le spunea atunci. “In timp ce faci cafeaua, zicea, poti sa spui orice iti trece prin cap. Totul se iarta. Cine se aduna in jurul cafelei n-are voie sa se certe. Pe urma, treaba lui.” Era clipa lui de libertate. Semana, atunci, cu ingerul meu batrin.

Acum, despre cesti. Ca multe alte obiceiuri uitate, s-a dus si acesta, al bautului cafelei. Astazi se bea din tot felul de cesti, adesea chiar din cani mari, de apa. Se bea ness, care nu lasa zat, necum sa aiba caimac. “Caimacul, explica bunicul, mestecind cu lingurita, e blazonul cafelei.” Scaunele nu mai sint moi, asezate in cerc, pregatite de taifas. Oamenii isi beau cafeaua dis-de-dimineata, inca nedezmeticiti din somn si fara chef de vorba. Iar pentru multi, cafeaua e doar un pretext sa mai traga din tigara.

Cestile de cafea erau mici, frumos colorate si de acelasi fel cu farfuria. Ibricului i se zicea pe turceste gezve, iar cestii fingean. Tot instrumentarul purta nume turcesti si chiar cafelei ii spuneau uneori pe turceste, khaife. Probabil ca bunicilor mei, vazind aceleasi lucruri, pe vremuri, la batrinii lor, pe malul Bosforului ori al Eufratului, amintirile si cuvintele li se amestecasera.

Batrinii din copilaria mea isi beau cafeaua pe la sase dupa-amiaza. Ceremonialul prepararii indruma deja conversatia pe o cale domoala. Isi faceau nitel loc intre perne. Beau cafeaua fara graba, sorbind zgomotos si plescaind satisfacuti. Era clipa cind, in ciuda pribegiilor, a amintirilor insingerate si a timpului care trece, lumea parea neschimbata si tihnita, iar sufletele impacate.

Bunicul isi lua vioara si cinta, pina cind zatul se usca in cesti, imaginind tot felul de carari intortocheate. Bunica nu ghicea in cafea, deoarece bunicul spunea ca ce e scris trebuie oricum sa se intimple. Iar necazurile sint date pe lume, precum iarba sau ploaia. Si, daca incerci sa ocolesti necazurile prevestite, ele tot se intimpla, numai ca le arunci pe umerii altora. Si atunci, pe linga cite induri, de ce sa-ti iei un pacat in plus?

November 12th, 2009 at 10:53 am