Doina Cetea- despre soaptele de dincolo de carte…
Despre Cartea şoaptelor au scris pe larg, şi vor mai scrie colegii mei critici. În ce mă priveşte, ca poet neavând asemenea ambiţii, voi încerca să spun câteva cuvinte doar despre şoaptele de dincolo de carte, despre adevăraţii ei autori, adică despre cei care i-au dictat-o scriitorului Varujan Vosganian, convingându-l să aştearnă aceste pagini. Nu poţi spune pur şi simplu că îţi place acest roman, dacă nu te-ai apropiat sufleteşte şi nu ai încercat să-i înţelegi pe cei care, cu discreţie, dar şi cu fermitate au impus unuia dintre ei, adică o verigă din lanţul generaţiilor, să dea viaţă tristeţilor şi bucuriilor lor.
Am avut şansa să cunosc în zilele din urmă o asemenea comunitate. Mă aflam în oraşul Alep, în nordul Siriei, important centru comercial de sute şi sute de ani. Dar şi mai important, îi spuneam colegei noastre Rodica Marian, este că pe aici au trecut cu siguranţă şi strămoşii lui Varujan Vosganian. Am dat toţi o probă de adevărat curaj traversând, cu inconştienţa celui care descoperă un alt univers, bulevardele largi şi strecurându-ne cu agilitate prin mulţimea de maşini care circulau după legi pe care doar Orientul le cunoaşte şi le aplică. Apoi am cotit pe o stradă mai îngustă şi am intrat, parcă, în alt timp. Ne îndreptam spre cartierul armenesc, un adevărat oraş în oraş, o lume în altă lume, o spiritualitate în interiorul altei spiritualităţi. Din forfota ameţitoare a străzilor supraaglomerate de oameni şi maşini, am pătruns pe străduţe răcoroase şi curate, pavate cu calupuri mari de gresie, şlefuite de paşii care s-au tot perindat pe aici. Aproape la fiecare colţ de stradă erau firide în care ardeau candele la picioarele lui Isus, a cărui Înviere o sărbătorisem cu o noapte înainte.
Nu era casă care să nu aibă la parter o prăvălie. Obloanele masive din lemn geluit se deschideau dimineaţa la ora 9 şi se închideau seara târziu. Se vindea o lume, se cumpăra alta, dar în jurul nostru, totul se derula în calm şi linişte. Adică şoptit. Ce nu găseai acolo !! Ca într-un adevărat bazar din 1001 de nopţi, se aflau covoare şi ţesături, mobilier şi ceramică, aur şi argint, mărunţişuri bogat colorate, învăluite în aroma paradisiacă a mirodeniilor. Nu te prindea nimeni de mână agresiv ca să te tragă în prăvălia lui şi nimeni nu-şi striga marfa în gura mare. Zâmbetul, discreţia cu care te priveau îţi dădeau curaj şi te făcea să treci cu încredere pragul negustorilor. Am atins cu sfială pereţii şi uşile vechi, am mângâiat discret covoarele bogate şi nu m-am săturat privind podoabele măiestrit lucrate cu pietre preţioase. Mi le-am însuşit pe toate din priviri, gândindu-mă la toţi armenii care au trecut prin Alep, şi prin Siria, plecând călători mai departe, de voie-de nevoie, aşa cum a făcut şi Garabet, bunicul autorului. Şi m-am gândit cu admiraţie şi la acei armeni care au străbătut atâta drum ca să să-şi găsească liniştea aici, pe meleagurile noastre.
Plimbându-mă pe străduţele armeneşti ale Alepului, am ajuns şi la biserica cu hra- mul Cei 40 de mucenici, construită între anii 1499 şi 1501. Am admirat icoana atribuită şcolii lui Rafael, m-am închinat în faţa bogatului altar şi m-am strecurat din nou pe străduţele înguste ale oraşului armenesc, noi – mai gălăgioşi, strigându-ne cu bucurie copilărească surprizele, ei – privindu-ne cu înţelegere şi şoptind între ei cuvinte tainice. Treceam încet prin faţa acestor oameni şi îmi reveneau instantaneu în minte pagini din cartea lui Varujan Vosganian. Nu aş putea spune cu precizie ce s-a petrecut atunci în adâncul gândurilor mele. Ştiu doar că, părăsind Alepul şi revenind la Cluj, am simţit nevoia să redeschid Cartea şoaptelor.
