Avancronica: Revista Steaua din Cluj. Irina Petras despre Cartea soaptelor: Linistea care canta.:

„Cartea soaptelor e de raftul întâi. Ea consacră un prozator, reuşind să fie, în acelaşi timp şi fără să se incomodeze, ci luminându-se şi legitimându-se reciproc, o ego-proză de mare fineţe, o construcţie romanescă ambiţioasă şi remarcabilă şi o istorie-document greu de ignorat în orice bibliografie esenţială.”

Doctor în economie şi matematician, parlamentar activ şi tenace, om politic de acută suprafaţă, preşedinte al Uniunii Armenilor din România, ministru dinamic, extrem de vizibil pe canale de televiziune, cu un discurs nuanţat şi riguros, dezinvolt şi exact, Varujan Vosganian este perceput cu inevitabilă şi oarecum firească întârziere/îndoială ca scriitor, deşi a debutat în SLAST încă din 1984 şi este, din 2005, şi vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor cu câteva greu de ignorat fapte de arme în portofoliu. Chiar dacă puţin sensibilă la prejudecăţi şi controlându-mi cu severitate eventualele contaminări extra-literare, am amânat şi eu citirea din scoarţă în scoarţă a cărţilor sale de până acum: un volum de proză, Statuia comandorului, premiat de ASB în 1994, şi mai multe frumoase, ca obiect mai întâi, cărţi de versuri: Şamanul albastru (1994), Ochiul cel alb al reginei (2001), Iisus cu o mie de braţe (2005).

Cartea şoaptelor, deschisă ca-ntr-o doară, mai ales din pricina extraordinarei fotografii de pe copertă (e acolo o lume atât de vie şi de singură, aşteptându-te, parcă, să i te alături în singurătatea ei densă), m-a prins total şi fără rest, reducându-mă, o bună bucată de vreme, la o unică, repetată exclamaţie: excelent! Câteva apropieri parţiale s-au ivit de la primele pagini, în urma senzaţiei de amplă, parfumată enciclopedie a unei lumi, a unei epoci, a unei apartenenţe pe care ţi-o procură începutul cărţii. Mai întâi, mi-am simţit curiozitatea stârnită, scurt şi definitiv, ca la citirea romanului Croitorul din Back (1979), al lui Marius Mircu, vastă panoramă a vieţii din Moldova începutului de secol 20 într-o comunitate evreiască, realizată cu opriri ale cursului epic pentru a introduce retrospective, statistici, largi comentarii şi paranteze. Perfecta acomodare a documentării impresionante la cerinţele ficţiunii romaneşti mi-a amintit Un om între oameni al lui Camil Petrescu. Apoi, un ceva din Calea Văcăreşti a lui I. Peltz, dar şi din cărţile unor Elias Canetti sau Ismail Kadare, acesta din urmă în special cu Generalul armatei moarte şi Cronica în piatră. „Cei ce scriu adevărata Cronică nu sunt, aşa cum s-ar părea la prima vedere, opresorii şi nici vremelnicii deţinători ai puterii; imperiile se ridică şi se prăbuşesc, armatele făloase vin şi pleacă, numai poporul este statornic, doar el supravieţuieşte, el singur răzbate printre vicisitudinile istoriei, el este cronicarul anonim al veacurilor”, spune Canetti, iar bunicul Garabet îi răspunde: „Rareori cel care pare că a învins e adevăratul învingător. Iar istoria au făcut-o învinşii, nu învingătorii. A învinge e, până la urmă, un fel de a ieşi din istorie”… Pe măsură ce lectura înaintează, însă, înrudirile posibile nu dispar neapărat, dar se estompează, forţa prozatorului se impune singură, formula e tot mai personalizată şi delimitează net un stil de luat în seamă pe cont propriu.

E adevărat, Cartea şoaptelor ar fi putut să se numească şi a lecuirii, căci scrisul ca tămăduire e un laitmotiv al amplei epopei a armenilor. „Viaţa oricărui om e alcătuită doar în parte din ceea ce trăieşte în timp real, restul, în părţi egale, fiind alcătuit din lucrurile de care îţi aminteşti, din lucrurile pe care le speri şi din cele de care te temi”. Mai multele paliere sunt ţinute în frâu cu o artă a strunirii absolut remarcabilă. Am admirat şi invidiat, deopotrivă, siguranţa elegantă şi expresivă cu care se mişcă atelajul romanesc într-o răspântie traversată învolburat de viaţa povestitorului martor („o prezenţă întâmplătoare”, adică „întâiul cititor”, dar însoţit atent, ca ins aparte şi inconfundabil, de-a lungul întâlnirilor sale cu lumea), de memoria proprie întreţesută cu cea a celorlalţi membri ai unei mari familii povestitoare de sine, cu memoria seacă şi răvăşitor-grăitoare a documentelor câtorva secole de istorie bulversată, cu speranţele mereu firave şi temătoare de propria lor neaşezare („Ferească Dumnezeu de noutăţi!” e exclamaţia emblematică a unui neam tânjind după o aşezare temeinică, tihnită, prelungă: „Locul în care trăiau li se părea întâmplător bătrânilor armeni ai copilăriei mele. Unora şi timpul în care trăiau li se părea întâmplător, numai că timpul era mai greu de păcălit. Şi tocmai de aceea timpul, iţindu-se din paginile albumelor cu poze, din hainele vechi ori printre subsuori, sfârşi prin a-i transforma pe ei, unul câte unul, într-o întâmplare”), dar mai ales de teamă. Şoptită în unghere, la ceasuri de taină şi de înfiorare, în cavouri – locuri în care Istoria poate fi ţinută la distanţă şi pritocită pentru îndepărtate ameliorări –, Povestea armenilor se spune acum şi sub deruta libertăţii de a spune totul, când acest tot are straturi nenumărate şi o ierarhie greu de stabilit o dată pentru totdeauna: „Trei feluri de întâmplări au trăit bătrânii armeni ai copilăriei mele: întâmplări pe care le-au evitat, întâmplări pe care le-au aşteptat şi întâmplări ce i-au luat cu totul pe nepregătite.”

„Cartea şoaptelor nu e o carte de istorie, ci una a stărilor de conştiinţă.” Ea ascultă de datoria de a spune şi de a descărca, astfel, o povară, căci scrisul, ca orice psihanaliză, în sensul larg al sondărilor asidue, eliberează, încărcându-l, măcar temporar, pe celălalt cu greutatea memoriei tale. Ea, cartea, mai ştie şi că să înţelegi înseamnă „să ştii că lucrurile sunt de neînţeles”. De aici, poate, cea mai importantă calitate a romanului-frescă scris de Varujan Vosganian: absenţa oricărei înverşunări. E o descărcare amănunţită şi vremelnică de poveri, dar nu răzbunare, nici chemare târzie la judecată, nu învinovăţire. Cu atât mai copleşitoare istoria genocidului din 1915 împotriva armenilor (prefigurat decenii mai devreme şi continuat, cu atrocitate vag atenuată, alte decenii pe urmă), a convoaielor de surghiuniţi în Cercurile Morţii, în deşertul Deir-ez-Zor. Istoria tragică a unor asemenea destine poate fi scrisă, descrisă, dar niciodată prescrisă. Înţelepciunea vag mucalită a bunicilor, Garabet ori Setrak („Aşadar, războiul nu s-a terminat” căci „nu e decât unul. Doar că izbucneşte mereu în altă poarte, ca urticaria. Cu cât te scarpini mai tare, cu atât se aprinde mai rău. Până la urmă, istoria nu e decât o lungă scărpinătură”), nu îndeamnă la uitare, ci la asumarea pentru totdeauna a unor fapte care umbresc umanitatea însăşi, în întregul ei. Cifrele seci din documente ţintuiesc fără ezitare şi fără rest cruzimea omenească. Tot aşa cum seninătatea albă a povestitorului e mai neiertătoare decât orice sentinţă.

Cartea vieţii armenilor nemuritori („Atâta vreme cât trăieşti eşti nemuritor”), secondată strâns şi polifonic de memoria oamenilor şi a documentelor, comprimă decenii şi veacuri, dar şi amănunţeşte în pagini pline de arome (armenii aduc cu ei „aerul melancolic al mirodeniilor”) vreo secvenţă emblematică, rezumă şi enunţă încheieri aforistice sau chiar apodictice („Adevărata linişte e liniştea care cântă”), ignoră curgerea cronologică a faptelor doar pentru a urmări mai îndeaproape curgerea timpurilor fiinţei, descoperă cauze şi efecte surprinzătoare, citeşte în priviri culoarea sufletului. Lângă istoria cea mare, înţeleasă de bunicul Garabet şi neînţeleasă de bunicul Şetrak, încape – descrisă pe îndelete, cu arome, umbre şi lumini, sfătoşenii şi pilde, sunete şi larme, dar şi cu o foarte discretă şi potenţatoare ritmare poematică – viaţa de fiecare zi a oamenilor. Aici se poate vorbi despre aroma cafelei şi gustul vântului, despre părinţi şi ocrotire („Un copil fără părinţi e ca o casă fără acoperiş. Nimic nu e mai rău decât o casă neacoperită. Pe acolo poate să vină moartea”), despre „dulapul cu cărţi” care, alături de „un acoperiş zdravăn şi un covor gros”, poate asigura o mai bună aproximare de sine: „De aceea, spunea bunicul meu, care socotea că lumea nu există decât pentru a fi înţeleasă, atunci când te înveţi pe de rost, când devii într-atât de previzibil încât te poţi recita pe dinafară, ca pe o poezie, cu început şi sfârşit, ba chiar şi cu rime, atunci e timpul să mori” şi „Fiecare trage cu sine, ca pe o plapumă până peste cap, lumea în care s-a născut. Lucrurile stau aşa: când te naşti, lumea ta e cea mai mare cu putinţă… Pe măsură ce creşti, lumea ta se micşorează”. Lumea de negustori ţese laolaltă aşezările omeneşti şi le împiedică să dispară cu totul când vechi orânduieli se destramă sub lovituri ale Istoriei: „Un năvod cu fire subţiri lega oraşul să nu se risipească. Negustorimea.” De la tejgheaua văzută deja ca obstacol, cu reguli şi distanţe de păstrat, la taraba „democratică” aşezată în calea trecătorilor, negoţul cu dichis al armenilor acoperă pagini de extraordinară diversitate cromatică şi sonoră (pentru mine, numele armeneşti singure cântă simfonii), străbătute de un zumzet tihnit de viaţă cu rosturi eterne, cu ceva breughelian în tuşe, proporţii şi perspective. Supravieţuirea discretă, crepusculară, ameninţată a micilor negustori în târgul cu alimente deja distribuite „pe puncte” face parte şi din zestrea mea de semne memorative, semănând lumii târgului meu din anii 50, cu saşii cei meşteri în bunătăţi de tot felul, mai prelungind o vreme culori, arome şi gusturi interzise sub cenuşiul stalinist.

Cartea şoaptelor e de raftul întâi. Ea consacră un prozator, reuşind să fie, în acelaşi timp şi fără să se incomodeze, ci luminându-se şi legitimându-se reciproc, o ego-proză de mare fineţe, o construcţie romanescă ambiţioasă şi remarcabilă şi o istorie-document greu de ignorat în orice bibliografie esenţială.