Recenzie Dilemateca

În şoaptă

Varujan Vosganian Cartea şoaptelor

Colecţia „Fiction Ltd” Editura Polirom, 2009

Varujan Vosganian cu siguranţă a luat aminte la bătrînii săi armeni: el ştie, precum co¬fetarii de altădată, să învelească o poveste tra¬gică într-un strat dulce – amintirile din propria-i copilărie -, el aşteaptă, precum bunicii care tre¬buiau să învîrtă de o mie de ori mînerul rîşniţei pentru a obţine o cafea bine măcinată, să vină vremea potrivită pentru a spune istoriile de ne¬spus ale neamului armenesc. O carte extraordi¬nară este această Carte a şoaptelor, în acelaşi timp autobiografie, biografie a bunicului Garabet, istorie a neamului armenesc şi istorie a se¬colului al douăzecilea, literatură şi istorie deo¬potrivă, cu personaje şi întîmplări reale, dar nu mai puţin învăluite de o aură de legendă decît dacă ar fi fost desprinse din cine ştie ce cîntece vechi despre suferinţă, supravieţuire, răzbunare, viaţă şi moarte.

Venind din lumea aflată sub reflectoare a politicii, Vosganian aduce în literatura noastră o carte care n-ar fi fost o mai mică surpriză nici dacă aparţinea unuia dintre scriitorii consacraţi. Povestitor desăvîrşit, cu o scriitură ce tinde, prin stilizarea atentă, spre aceea a lui Ştefan Agopian, autorul reuşeşte o construcţie epică solidă, perfect ţinută în frîu, chiar dacă şerpu¬ieşte lent odată cu meandrele memoriei, o po¬veste populată de personaje perfect conturate, fiecare dintre acestea avînd povestea sa de ne-uitat. Cu toate că este o piesă literară remarca¬bilă, Cartea şoaptelor este o carte atît de tragică în esenţa ei, că aproape ţi-e ruşine să vorbeşti despre ea în termeni literari. Istoria pogromului armenilor – începînd în Imperiul Otoman, la sfîrşitul secolului al XlX-lea şi continuînd pînă în 1925 – este reconstituită în detalii precise, faptice, cu locuri, nume şi date, acolo unde se poate, şi cu imaginaţie şi empatie acolo unde faptele nu mai pot fi verificate, întîmplări atît de inumane, de imposibil de imaginat, că-ţi taie respiraţia şi te obligă să întrerupi lectura sînt spuse pe un ton cumpănit, fără patetism, fără lungiri inutile, devenind astfel mai percutante şi mai memorabile decît dacă s-ar fi scris cîte un roman despre fiecare dintre ele.

Cartea începe cu amintirile luminoase din copilăria autorului, pline de aroma dulciurilor armeneşti, de muzica Simfoniei a IX-a de Beethoven (îndelung exersată de orchestra de ţi¬gani şcolită de bunicul Garabet), de vraja prăvă¬liilor cu marfă, dar mai ales pline de şoapte – unica modalitate de a comunica a bătrînilor ar¬meni, deprinşi de mici, de nevoie, să fie preca¬uţi cu cei din jur. Încet-încet, perspectiva se lăr¬geşte şi intră în cadrul povestirii imaginea unei Românii sărăcite şi umilite, din anii ’50, cînd partizanii stăteau ascunşi în munţi şi oamenii încă mai aşteptau americanii, apoi aflăm poves¬tea bunicilor şi a rudelor ce au supravieţuit atro¬cităţilor pogromului, pentru ca ultimele două sute de pagini să fie rezervate reconstituirii dru-mului către moarte al convoaielor de deportaţi, obligaţi să meargă pe jos sute de kilometri, luni întregi, pînă în deşertul unde îi aştepta sfîrşitul. Atrocităţile la care au fost supuşi cei un milion şi jumătate de armeni goniţi din casele lor şi purtaţi din loc în loc, fără altă hrană decît cîte o bucată de pîine aruncată în noroi, fără alte hai¬ne decît cele cu care erau îmbrăcaţi la plecare, sînt relatate pe îndelete, cu minuţie şi răbdare, cu conştiinţa împlinirii unei datorii faţă de pro¬priul neam şi faţă de adevăr.

Cel care ar vedea cartea într-o librărie şi ar trece pe lîngă ea cu gîndul că e „opera” altui po¬litician care se crede scriitor, nu s-ar putea înşe¬la mai mult; şi asta nu pentru că aşa au zis Manolescu, Negrici, Agopian şi Breban. Cartea şoaptelor e un roman care 1-ar putea umple de invidie pe orice scriitor de meserie, un roman care are şansa, în fine, să facă acea carieră inter¬naţională pe care lumea literară românească o aşteaptă cu sufletul la gură.

Luminiţa Corneanu

Dilemateca nr.41/octombrie 2009