Recenzie Convorbiri Literare

VARUJAN VOSGANIAN – CARTEA ŞOAPTELOR

Laurian STĂNCHESCU

Distinsul critic şi profesor universitar Eugen Negrici spunea despre romanul lui Varujan Vosganian, Cartea şoaptelor, apărut de puţin timp la editura Polirom, că este un dar extrem de preţios făcut atît culturii române cît şi celei armene. În continuarea ideii, academicianul Nicolae Breban, socotit cel mai mare romancier român contempo¬ran, remarca la această carte a faptelor că nu s-a mai scris de mult ceva atît de valoros în literatura noastră. Cartea şoaptelor înseamnă, pentru poporul armean, coborîrea de pe crucea morţii pe care a fost ţintuit de istorie o sută de ani şi o a doua lui ivire în lume. Numai o naţiune măreaţă poate ieşi vie din moarte. Obligat sau nu de soartă, poporul armean a rătăcit o vreme prin moarte, nu ca să-şi piardă urma, ci ca să-şi numere morţii, pentru a nu greşi nici măcar cu unul locurile de veşnicie. Acest popor străvechi a demonstrat că este mai uşor să rătăceşti prin moarte, decît prin viaţă, iar puntea dintre cele două neanturi (şi viaţa este un neant) să fie întinsă deopotrivă de cei morţi şi de cei vii.

În cartea lui Varujan nu ştii dacă inimile celor morţi bat mai tare sau mai încet decît ale celor vii, şi asta pentru că naţiunea armeană (puţine trăiesc astfel) se întinde pe tot cuprinsul celor două tărîmuri. Este ca atunci cînd priveşti în oglindă si nu ştii dacă abisul ei este înlăuntru sau în afară.

De la primele pînă la ultimele pagini, construcţia romanului s-a desăvîrşit la firul de plumb. Se observă acest lucru după atenta alegere a cuvintelor pe care Vamjan le preschimbă pe loc în nişte arome provocatoare gata să pătrundă pînă la cele mai latente simţuri.

Tot timpul se simte prezenţa unui vîrtej istoric răscol¬ind şi schimbînd din temelii viaţa poporului armean. Atît viii cît şi morţii din carte trăiesc aceeaşi însingurare faţă de soartă, reuşind numai în felul acesta să-şi împlinească des¬tinele. Personajele îşi trăiesc fiinţele pînă la capăt, si asta pentru că măiestria lui Varujan Vosganian le-a redat în întregime vieţile şi morţile. Povestitorul Varujan îmi aminteşte de vechii aezi care alegeau pulberea drumurilor pentru a evoca din loc în loc măreţia neamurilor din care veneau. Şi mă opresc. Pe cînd la aceşti cîntăreţi nomazi totul era o artă repetată, romancierul nostru recreează o lume aparent dispărută, căreia îi face loc în mersul lumii existente. Este o lume care a trăit de două ori. Prima dată prin şinele ei viu şi a doua oară prin fotografii, amintiri acoperite de alte amintiri, covoare înfăşurate ca nişte papirusuri sacre, nenumărate obiecte şi multe biserici şi

mănăstiri. Toate aceste lucruri sfinte spun că pentru poporul armean lumea de apoi nu există „dincolo”. Ea este tot în lumea asta cu veşnicia ei. Amîndouă lumile din lumea asta îl aşteptau pe Varujan. Să nu uităm de lumea mirosurilor. Armenii au fost şi sînt legaţi de lumea în care trăiesc printr-un pragmatism natural şi personal îmbinat perfect cu al celorlalte popoare. Ei ştiu că simţurile noastre sînt nişte busole cosmice care nu greşesc niciodată şi sînt mereu pline cu energii capabile să cerceteze toate ungherele vieţii şi ale morţii. De aceea poporul armean a trăit şi trăieşte numai în junii simţurilor sale şi ale celorlalţi şi în tot ce face ţine cont de ele. Mirosul cafelei sau al dul-ceţurilor, parfumul fructelor sau delicatesa prăjiturilor de iarnă, gustul cărnii uscate, trecute de jumătatea zăpezilor, sau al mîncămrilor aromate şi picante în pragul sărbăto¬rilor, sau dincolo de ele, dezvăluie un mod de viaţă sacru, repetabil şi mereu altul.

Apoi muzica şi literatura, traducerea timpurie a Bibliei, întemeierea unor aşezări cu structuri economice şi adminis¬trative acceptate pe teritoriul altor popoare, ridicarea negus¬toriei la un statut social respectat şi preţuit au făcut din Armenia si armeni un model unic de convieţuire. Şi nu greşesc prea mult dacă spun că aceşti oameni au un spirit biblic. Spun acest lucru cu gîndul că arca lui Noe s-a oprit undeva pe muntele Ararat şi încă nu vrea să se arate. Probabil că trebuie descoperită de un armean biblie şi con¬temporan definitiv nouă. Vamjan, am spus şi repet, este un iniţiat. Cînd a scris această carte a avut drept ţintă simţul nostru de percepţie. Iscusinţa înnăscută şi cunoaşterea unic¬ităţii umane au fost îndeajuns pentru Varujan Vosganian să facă din simţurile noastre o amprentă comună pentru înţelegerea mesajului cărţii. La un moment dat, am avut sen¬timentul că fiecare pagină se dematerializa, rămînînd în loc doar vieţile şi morţile personajelor care treceau prin mîinile mele ca nişte fuioare de apă vie. A fost tulburător să ţin atît de aproape de mine atîtea destine simple sau însemnate, care au schimbat pentru totdeauna vieţile şi visele supravieţuito¬rilor si ale Armeniei pustiite de moartea fiilor săi.

Nu ştiu dacă a fost halucinaţie sau nu, dar cînd am închis cartea m-am cutremurat. Picături din fuioarele cu apă vie, care nu erau altceva decît vieţile şi morţile celor atinşi, rămăseseră pe mîinile mele. Şi atunci m-am cutremurat a doua oară, ca un om după înviere. Cartea plînsese pe mîinile mele.

CONVORBIRI LITERARE august 2009