„How would life without photography look like?”- extract from the interview with Ion Cucu, photographer, about Varujan Vosganian

Extras din ” Cum ar arata viata fara fotografie?”- Ion Cucu (in fotografie), interviu realizat de Unt Cristian, redactor la Observator cultural. In aceasta cartea, Ion Cucu scrie douazeci si opt de portrete de scriitori. Iata portretul lui Varujan Vosganian, avand in fundal pe bunicul Garabet.

L-am fotografiat la mare, intr-un costum alb, cu haina pe umeri. Ca si pe Marin Sorescu. Luminos la fata, degajat, pe alocuri zambitor.

Tin minte si-acu vorbele lui de la vernisajul expozitiei de 700 de imagini de la Muzeul Literaturii: “Il admir si il iubesc pe Ion Cucu de foarte multi ani, ii cunosc fotografiile din carti si din presa inca de cand eram elev. Si totdeauna am apreciat ceea ce face.”

Nu-mi venea sa cred. Ma uitam la el si-n dreapta lui la umbra lui draga mie Laurian Stanchescu. Oamenii ma cinsteau cu prezenta lor. Cum sa nu-i iubesti?

La inceput mi se parea un om cumva retinut. “Poet”, imi zicea. “Ce sa caut eu in lumea lui”. Si ce lume domnule! Nu stiam cum sa il iau, mi-am facut nu stiu cate scrupule inainte sa-mi permit sa-l trag deoparte si sa-l fotografiez. Venea parca din alte sfere. Aura politica, succesul mediatic, nu indrazneam. Dar l-am auzit tot atunci, la vernisaj, spunand ca locul acestor fotografii ar trebui sa fie in scoli si-n licee, l-am simtit atat de aproape cand un perete inundat de apa al expozitiei a fost salvat. In urma unei ploi puternice, un intreg perete al expozitiei a fost maturat de ape si 30 de imagini distruse. Si-n clipele alea, doi oameni m-am gandit ca m-ar fi putut ajuta: Zaharia Stancu, daca ar fi trait, si Varujan Vosganian.

Intre atatea urgente si treburi, a fost primul care mi-a raspuns la telefon: “Am sa trec sa vad si eu.” Si-a rupt din timp si-a venit. Si, ca un facut, fara sa exagerez deloc, sigurul tablou din cele 30 care ramasese neatins de suvoi era al lui. Zambea intre ape, imbracat in costumul alb de la Neptun, cu haina pe umeri.

In prabusirea mea de-atunci, in timiditatea mea reala, gestul lui m-a intarit. L-am putut privi in ochi fara aparat: omul asta parea sa poarte-n piept inima tuturor generatiilor care-l succedasera, numai asa-mi puteam explica dragostea fata de sufletul unei expozitii.

In familia lui de armeni, fotografia era la mare cinste, iar bunicul Garabet avea un aparat cu trepied. Poate ca si de-acolo ii vine pasiunea pentru fotografie.