Iacob Vartan grew up in Focsani and remembers some of the Heroes of „The Book of Whispers”

În revista „Ararat” din luna august 2010 a apărut interviul acordat de Dl Varujan Vosganian cotidianului AZG în 17 iulie 2010 şi care, printre altele, mi-a amintit de copilăria şi adolescenţa mea din oraşul de pe Milcov. Interviul a avut loc ca urmare apariţiei unei cărţi unice în România „Cartea şoaptelor” de Varujan Vosganian, carte care a fost distinsă cu mai multe premii literare din România, însă bunul simţ care-l caracterizează pe autor, l-a îndemnat să refuze unul din premii, acela al Uniunii Scriitorilor, pe motivul că era prim-vicepreşedinte al acesteia şi n-a dorit să dea loc la unele discuţii pe această temă.

Deşi cartea a apărut în 2009, putea să fie tipărită încă din 2006, dar, având şi un înalt nivel diplomatic şi politic, a amânat publicarea pe motiv că în acea perioadă era ministru şi preşedinte al consiliilor economice inter-guvernamentale româno-germane şi româno-turce.

Aşa cum se desprinde şi din cartea sa şi din interviul acordat, autorul ne demonstrează că are în sânge spiritul realităţii şi dreptăţii. Armenii nu sunt un popor răzbunător, nu vor să-i ucidă pe turci, aşa cum au făcut ei cu armenii, pentru simplul motiv că n-au înţeles să se lepede de credinţa creştină şi să se alăture celor care îl preamăreau pe Alah.

Dar armenii nu pot uita şi nici nu trebuie să uite, nici pe cel care i-a făcut un bine şi nici pe cel care i-a făcut cândva un rău, de aceea ei nu doresc decât ca Turcia să recunoască genocidul făcut armenilor în 1915.

Titlul cărţii „Cartea şoaptelor” cred că îşi are două izvoare: unul în Turcia, când pe timpul genocidului armenii îşi vorbeau încet şi la ureche ca să nu fie auziţi de turci şi altul în România comunistă când trebuia să vorbeşti în şoapte, ca să nu fii auzit de oamenii puterii din acele vremuri.

Cartea nu are un erou, nu are un personaj principal, este drama unui popor, ea colectează o serie de întâmplări reale din secolul XX cu războaie mondiale, cu genocid şi alte crime la adresa umanităţii şi din aceste motive, în carte nu este vorba numai despre armeni aşa că mai apar şi evrei, români şi alte naţii.

Şi ca să fiu în ton cu autorul în privinţa secolului XX am să reamintesc câteva momente din neajunsurile acestui secol, pe lângă cele relatate de autorul cărţii:

În ziua de 10 iunie 1942 la Lidice în Cehoslovacia, bărbaţii din acest sat au fost împuşcaţi de hitlerişti, femeile şi copiii trimişi într-un lagăr, iar satul a fost ras de pe suprafaţa pământului şi după război, pe acest loc a fost plantată o grădină de trandafiri.

În cel de-al doilea război mondial la Varşovia, capitala Poloniei, au fost distruse cam 85% din clădirile oraşului.

În Mausoleul de la Mărăşeşti se găsesc rămăşiţele celor peste 20.000 de ostaşi care au căzut pe câmpul de luptă apărând glia strămoşească împotriva armatei germane, în primul război mondial, iar în gara Mărăşeşti se află statuia unui erou armean, sublocotenent Pruncu Gabriel din Focşani, a cărui mamă era prietenă bună cu bunica mea şi care şi-a plâns fiul până în ultima clipă a vieţii sale.

Tot în timpul celui de-al doilea război mondial, au stat faţă-n faţă, generalul Guderian la nemţi şi generalul Bagramian la ruşi şi astfel doi mari armeni s-au văzut în situaţia de a se lupta între ei, unul reprezentând Germania şi celălalt U.R.S.S. Aşa-i viaţa, te aruncă unde nici nu bănuieşti. Am dat doar aceste patru exemple pe care le-am văzut cu ochii mei, când am făcut excursii în Cehoslovacia şi Polonia şi de câte ori mergeam cu trenul de la Focşani la Panciu, la rudele din partea mamei, iar despre cei doi generali, mi-a povestit vecinul meu de apartament când a fost în vizită la sora sa la Moscova şi a jucat table cu generalul Bagramian.

Cu drept cuvânt, aşa cum  afirmă şi autorul cărţii în interviul acordat, secolul XX  cu toate nenorocirile sale, este de fapt personajul principal din „Cartea şoaptelor” şi în mijlocul acestor nenorociri se află şi genocidul din 1915. Multe din personajele cărţii le-am cunoscut, cu copiii acelor timpuri am fost prieteni, cu drag îmi aduc aminte de Agop, băiatul preotului Aslanian, de Bergi, băiatul lui Garabet Vosganian, de Garbis, băiatul clopotarului Arsag de la biserica armeană din Focşani, cu care înălţam zmee şi jucam fotbal.

Despre generalul din 1915 mi-a povestit bunicul meu, Garabet Hacig, care mulţi ani a fost secretarul Epitropiei Bisericii Armene din Focşani, apoi ca student în Bucureşti mi-a căzut în mână cartea lui Franz Werfel „Cele 40 de zile de pe Musa Dagh”.

Dar „Cartea şoaptelor” pe care mi-a adus-o fiul meu Sergiu, care a asistat la lansarea cărţii în Bucureşti, am considerat-o mai aproape de sufletul meu, fiindcă o bună parte din carte îmi aminteşte de copilăria şi adolescenţa mea şi îmi dezvăluie suferinţele poporului armean ca apărător al creştinităţii.