Psalm la gurile Dunării
VARUJAN VOSGANIAN
Psalm la gurile Dunării
Viaţa mea e un psalm,
o cântare a treptelor, o coborâre a cărei ultima treaptă
e o luntre lăsată să plutească pe Dunăre.
Fluviul o poartă spre mare, amiezile lui sunt tăioase,
marea se varsă în ocean, iar oceanul în veacul de
margine,
cel înconjurat, de aceea, peste tot, de cascade.
La ţărmul apei, şezând şi plângând, am învăţat, printre atâtea lucruri îngropate, să deosebesc oasele de rădăcini, gropile comune de
crângurile verzi. Sezum alăturea, dar Dumnezeu e mai trist şi mai singur, Nu-1 aşteaptă vreo luntre la ţărm, ar trebui pentru asta un alt Dumnezeu căruia să i se încredinţeze. O cântare a treptelor cu neputinţă, căci Dumnezeu nu poate să se sinucidă.
Viaţa mea e un psalm purtat de gurile Dunării. Pe locul din care am plecat
vine din veacul de margine o ploaie sărată şi dulce, de înviere.
Pe măsură ce mă lecuiesc, mă vatam.
Dimensiunea a cincea
Oraşul muşcă din mine, nu-1 pot îmblânzi ֊ e o fiară care râde.
Nu se satură cu trupul meu şi cu spaimele mele, nu vânează de foame.
In urmă nu rămân crengi răsucite şi frunziş răscolit.
în calea lui se varsă un ulei gros care acoperă umbrele,
încât bănuim doar care din noi nu mai este.
Scena e însailată din scânduri negeuite, piezişe.
Iată-i cum trec, nu ştiu
dacă ei vin sau se îndepărtează,
zâmbetele lor sunt împietrite, clipociri ale fiarei.
Oraşul e o odaie cu trei pereţi, te poţi sprijini, nu te poţi ascunde.
Amin, zic şi iarăşi amin, înainte de-a-ncepe, căci nu ştiu dacă am să pot termina rugăciunea.
Acest psalm întrerupt deschide dimensiunea a cincea, unde poezia e starea neaşteptată a materiei.
Amin, zic, şi iarăşi amin.
Un abur limpede ca o apă băută din căuşul de piatră Se ridică acolo unde au fost altădată cuvintele. Acesta e adevăratul, ultimul meu vers: atunci, în noaptea aceea, un vânt se iscă din senin.
în casa noastră
în casa noastră e întuneric,
de parcă murisem demult, seminţie după seminţie, şi mă adăugam în tăcere strămoşilor mei. Sau poate că nu am murit, ci doar am uitat…
Era o răspântie, într-o dimineaţă ploioasă de mai,
Urmele mustind de apă şi de osteneli.
păreau prea mari, îmi amintesc,
şi mersul lor prea apăsat pentru pasul meu de copil.
Dar nu mai ştiu ale cui erau
şi dacă au ajuns vreodată.
în casa noastră lucrurile sunt mai uşoare ca aerul. Poate că nu am murit, sunt doar mai mirat decât de-obicei. în locul nostru au rămas numele noastre, sclipesc ca firele de păianjen, ca borangicul şerpuiesc prin brocarturi.
Nu am fost la război, morţii mei nu au răni, par cu atât mai inexplicabili, serioşi, de neocolit.
E loc destul, încăpem, cu umerii strânşi, colţuroşi, pe paturi, pe socluri, în sertare, aşa subţiaţi încât pentru trupul fiecăruia din noi e de ajuns un cuvânt să-1 cuprindă.
în casa noastră e frig, cenuşa din vatră nu scânteiază, ca ninsă dintr-un cer negru. Nu avem pături să ne acopere, nici memorie, nici recunoştinţa. Ne învelim unul în celălalt.
