Un document tulburator – Misak Torlakian, eroul „Cartii soaptelor”, despre asasinarea lui Khan Givanshir si despre visul sau cu calul cel alb

Misak Torlakian a redactat o seama de texte autobiografice pe care le-a publicat la batranete, in Statele Unite. Iata unul dintre cele mai tulburatoare, in care justitiarul Misak Torlakian povesteste cum l-a ucis pe Bahbud Khan Givanshir, responsabil, ca fost ministru de interne al Azerbaidjanului,  de masacrarea a zeci de mii de armeni la Baku, in anul 1918:

Tocmai îl urmăream pe azerul Aghaev, cînd a venit la Constantinopol şi Bahbud Khan Givanşir, ministrul de interne al Azerbaidjanului, binecunoscut organizator al masacrelor armeneşti, adevărat Talaat al Azerbaidjanului. Chipurile venise ca reprezentant comercial al bolşevicilor, pretext sub care părăsise Baku şi îşi scosese averea de acolo. Cînd a venit acesta, am uitat de Aghaev.

Primul care l-a văzut pe Givanşir a fost camaradul Abraham Ghiulhandanian, care îl cunoştea personal de la Baku. Urmărirea a început imediat ce Abraham ne-a dat de veste. Misiunea le-a revenit camarazilor E. şi H. şi mie. Primii doi trebuiau să participe doar la urmărire, în timp ce atentatul era sarcina mea.

În primele cîteva zile am reuşit să-i filăm locul în care stătea: marele hotel Pera Palace. Avea la dispoziţie două automobile. Ieşea în grabă din hotel, se urca în maşină şi dispărea. Nu avea anumite ore la care ieşea sau intra în hotel. Din această cauză era greu de găsit o ocazie potrivită pentru atentat.

Noi, urmăritorii ce priveam intrarea hotelului Pera Palace, ne aşezam dimineaţa devreme lîngă ferestrele cafenelelor din piaţă. Jucam table şi pînă seara îi urmăream plecările şi revenirile. Astfel a trecut o săptămînă, dar nu am ajuns la nici un rezultat.

Într-o zi, pe 18 iulie 1921, două maşini au venit şi s-au oprit în faţa uşii hotelului, iar Givanşir, înalt şi avînd căciula pe cap, a coborît împreună cu 4-5 inşi şi a intrat în hotel. Noi priveam cu atenţie. Puţin mai tîrziu au ieşit cu toţii din hotel şi au intrat în grădina de vară din apropiere, ducîndu-se în capăt de tot, unde se afla un teatru în aer liber, şi s-au aşezat la bufet.

Am hotărît că venise momentul potrivit. Camaradul H., a cărui misiune se încheiase, a plecat. Camaradul E. şi cu mine am intrat în grădină. Era mare aglomeraţie, era greu să te mişti. Nu ne-a fost cu putinţă să înaintăm pînă unde se aflau. Am fost nevoiţi să ne aşezăm pe o bancă de lîngă intrare şi am hotărît să acţionez cînd grupul ieşea.

Am aşteptat îndelung, aşezaţi pe bancă. Ne luase aţipeala cînd ne-am trezit că lumea deja ieşea. Problema era că Givanşir trecuse prin faţa noastră, dar nu îl remarcasem din cauza aglomeraţiei. L-am văzut de departe că se apropia de intrarea în hotel. Am ieşit repede din grădină cu intenţia să-l ajung din urmă, dar mi-a fost imposibil să trec prin aglomeraţia de oameni şi maşini. Mai avea 50-60 de metri pînă la intrarea în hotel şi îl vedeam. Văzînd că nu-l puteam ajunge trecînd prin mulţime, am coborît de pe trotuar şi m-am apropiat repede mergînd printre maşini.

Se afla acum la abia 30 de paşi de mine şi am observat că şi-a întors capul uitîndu-se în jur, după care şi-a continuat drumul. Intenţia mea era să-l împuşc în faţa uşii hotelului, dar bănuiam că simte ceva şi va fugi. Mă simţeam pregătit, psihic şi fizic eram ferm. De cum şi-a întors capul, am ajuns lîngă el. Mi-am scos revolverul. Era un om foarte înalt şi, în loc să ţintesc spre cap, am fost nevoit să ţintesc într-o parte, cu ţeava revolverului aproape lipită de haină. Nu se putea altfel, în spate aveam o maşină, lîngă mine era lume, iar el în faţa mea. Nu mă puteam mişca liber.

Nu s-a prăbuşit după primul glonţ, doar oamenii s-au tras puţin deoparte. Dimpotrivă, s-a redresat şi m-a apucat cu forţă de ambele mîini, întrucît nu mă puteam retrage înapoi. A fost în avantajul meu că m-a prins de mîini, căci astfel s-a îndreptat cu pieptul către mine. De această dată două gloanţe l-au lovit în piept şi s-a prăbuşit.

Lumea a intrat în panică, fiecare încerca să se ascundă pe unde putea, chiar şi după maşini, ca să nu fie nimerit de vreun glonţ. Astfel mi s-a deschis calea. Am pornit hotărît spre strada din colţul hotelului Pera Palace, de unde luînd-o spre dreapta puteam intra într-un vechi cimitir turcesc şi să mă fac nevăzut. La colţul străzii stăteau doi poliţişti, care au fugit cînd m-au văzut cu revolverul în mînă.

Cînd mă pregăteam să dau colţul străzii, mi-a ajuns la ureche vocea lui Givanşir, care striga Imdad! (Ajutor!). Era pe la ora 1 după miezul nopţii şi în mine se născuse bănuiala că nu e mort. Şi, dintr-o dată, mi-am amintit un vis pe care îl avusesem cu cîteva zile înainte, vis pe care îl povestisem şi camarazilor mei.

Visul era acesta: Îl întîlneam în mod neaşteptat pe Givanşir într-o noapte, pe stradă. Îmi scoteam revolverul ca să trag, dar acesta nu trăgea. Dintr-o dată, Givanşir era pe un cal alb şi mă urmărea. Calul se repezea la mine cu picioarele dinainte, iar eu mă trăgeam înapoi. Mă retrăgeam 80-100 de paşi, după care vedeam că nu pot scăpa şi urcam pe scările unei case, în care intram. Givaşir, călare, urca şi el scările şi intra în casă după mine. De această dată începeam să lovesc calul cu ţeava revolverului şi să mă trag înapoi. Astfel ajungeam pînă la zid şi nu mai aveam unde să merg. Givanşir se apropioa de mine, calul îşi ridica picioarele dinainte ca să mă izbească în cap, iar eu ridicam ţeava revolverului ca să îl lovesc, dar ţeava se transforma în bici. În acel moment m-am trezit într-o baltă de sudoare.

Băieţii au interpretat visul drept semn al nereuşitei acţiunii mele.

Şi astfel, amintindu-mi de acest vis, cînd încă nu dădusem colţul străzii şi vocea îmi ajunsese la ureche, mi-am spus în gînd: „Nu a murit, să mă întorc şi să termin treaba”.

M-am întors spre cadavru. Cînd m-am apropiat, se adunaseră în jur 20-30 de persoane. Cu toţii s-au dat deoparte cînd m-au văzut cu revolverul în mînă. M-am apropiat, rămăseserăm doar el, întins pe jos, şi cu mine. I-am descărcat încă un glonţ în piept. Apoi m-am uitat în jur şi am văzut 4-5 poliţişti cu revolverele în mîini chiar la colţul străzii pe unde puteam să plec. Mi-am dat seama că era imposibil să trec viu printre ei, pe acelaşi drum. Am hotărît să traversez strada, să trec vizavi şi să intru în Pera. Dar erau multe maşini, înşirate una după alta de la colţul hotelului Pera Palace pînă la grădina de vară. Nu puteam trece nici printre acestea. Am văzut o maşină deschisă, fără capotă, şi am sărit peste ea, trecînd în partea cealaltă. Mulţi se ghemuiseră sau se culcaseră îngroziţi lîngă maşini, ca să scape de gloanţe. Cînd am trecut pe partea cealaltă, am căzut peste oameni culcaţi şi încă nu pusesem piciorul jos că am şi fost prins de patru inşi. Unul dintre aceştia era chiar fratele celui împuşcat. Unul m-a prins de mijloc, din faţă. Acestuia i-am tras un glonţ ce i-a spulberat arcada, dar nu a căzut, deşi era plin de sîngele ce curgea şi pe mine. Nu numai că nu a căzut, dar nici nu mi-a dat drumul. Dacă m-ar fi lăsat, probabil că îi împuşcam şi pe ceilalţi trei şi scăpam. Dar nu a fost aşa. Îmi rămăseseră patru cartuşe în revolver şi nu aveam cum să îl încarc din nou. Mi-am revenit şi, nevrînd să-mi complic şi mai mult situaţia, m-am resemnat la gîndul predării. M-am aplecat şi m-am proptit cu braţul de maşină, am tras un foc în aer şi m-am oprit, aşteptînd.

În acel moment a venit un poliţist turc, care m-a apucat de braţul stîng, vrînd să-mi ia revolverul din mînă. I-am spus: „Să nu încerci, că te omor ca pe un cîine.” Aşa tensionaţi stăteam cînd au ajuns poliţiştii francezi.

Le-am predat revolverul acestora şi atunci a început bătaia. Cel ce a venit a început să mă lovească, s-a amestecat şi mulţimea şi m-au bătut crunt pînă la secţia de poliţie. Cînd am ajuns acolo aproape că nu mai rămăseseră haine pe mine, eram numai zdrenţe. Era o secţie de poliţie turcească. De cum am intrat m-au luat în primire şi au început să mă bată cît puteau. Unul mă lovea cu putere, cădeam, de cum mă ridicam altul mă lovea. Aşa am luat o bătaie cumplită. Am căzut şi mi-am pierdut cunoştinţa, cînd continuau să mă lovească cu cizmele.

Cînd mi-am revenit, am privit cu ochii mijiţi spre uşă să văd cine mai intră. Am văzut cum a intrat un militar francez cu o bîtă groasă în mînă. Cînd a intrat acesta, ceilalţi s-au retras. Comisarul şef turc stătea pe locul său şi privea indiferent ce se întîmpla. În acel moment, un tînăr agent secret turc s-a apropiat de acesta şi i-a spus: “Un om este omorît în locul de care răspunzi oficial, de ce stai indiferent şi nu intervii?”. Derutat, comisarul şef s-a ridicat deodată şi, cînd militarul francez avea mîna ridicată, gata să mă lovească în cap cu bîta, l-a prins de încheietura mîinii şi i-a zis: “Eu răspund de ce-i aici, dumneavoastră nu aveţi dreptul să bateţi sau să omorîţi pe cineva. Cel asasinat e un turc, asasinul e armean şi probabil un supus de-al nostru. Treaba asta ne priveşte pe noi, nu vă amestecaţi.”

Şi aşa bătaia s-a oprit, iar eu mi-am mai revenit puţin. M-au ridicat, m-au aşezat pe un scaun, iar în faţa mea s-a aşezat comisarul şef, cu hîrtie şi toc de scris: „Vorbeşte, băiete, să văd, cum te cheamă, de unde eşti de loc etc.”

I-am răspuns exact la toate întrebările. Cînd a trecut la amănuntele cazului, i-am răspuns că în starea în care eram nu aveam nici forţa, nici posibilitatea să-i răspund la asemenea întrebări. Atunci a permis ca interogatoriul să fie întrerupt şi a ordonat să fiu dus în arest dar, deoarece erau de faţă şi poliţişti francezi, [aceştia] au refuzat să mă predea [turcilor]. Mi-au pus lanţuri la mîini, m-au scos din comisariat şi m-au dus într-o clădire mare. După ce am intrat, au deschis o uşă de pe un culoar şi m-au împins în şuturi înăuntru. M-am prăvălit dincolo de prag, rostogolindu-mă pînă jos într-un beci, după care au închis uşa în urma mea. Era întuneric, nu mai aveam nici un loc sănătos pe trup, eram vlăguit şi am leşinat. Nu ştiu cît am rămas în această stare, dar, cînd m-am trezit, am observat o mişcare. M-am apropiat tîrîndu-mă, chinuit de durere. Era un grec închis pentru furt.

Sufeream de o sete cumplită, amplificată de dureri. Imediat l-am întrebat pe grec de apă. Mi-a spus că vor veni să ne aducă. Într-adevăr, spre dimineaţă, printr-o fereastră, bucătarul (care se împrietenise cu grecul) ne-a dat pe ascuns o sticlă cu apă. Am golit toată sticla şi am cerut şi primit încă una.

Dimineaţa, pe la ora 9, uşa s-a deschis şi m-au chemat sus. Lanţurile de la mîini îmi erau foarte strînse, din care cauză braţele mi se umflaseră. Şi, ghinionul meu, nu au găsit nici cheia lacătului ca să le slăbească, fiind nevoiţi să le pilească, ceea ce mi-a provocat dureri cumplite.

Au adus un translator grec, ca să traducă în franceză spusele mele. Interogatoriul a durat 4-5 ore. M-au întrebat toate amănuntele vieţii mele, de cînd m-am născut şi pînă în ziua incidentului. „De unde ai luat arma?”, „De ce l-ai omorît?”, „Cine îţi sînt complicii?”, etc.

Nu le-am spus că fusesem soldat în armata turcă, ba dimpotrivă, am pretins că eram un om care nu mai folosise arma. Le-am spus că omul acesta, Givanşir, mi-a masacrat întreaga familie la Baku, iar pe mine acolo masacratorii m-au rănit. Aveam o rană. Cînd l-am întîlnit aici nu m-am putut stăpîni şi l-am împuşcat. M-au întrebat dacă am adus arma cu mine. Le-am răspuns că am procurat-o de aici, după ce l-am văzut pe Givanşir. În timpul procesului, pentru ca acest amănunt să nu servească drept argument pentru crimă cu premeditare, am susţinut că am avut mereu arma la mine, potrivit tradiţiei locuitorilor din Trabizonda.

După interogatoriu m-au aruncat în acelaşi beci, de această dată fără lanţuri la mîini.

Pe la 5 după amiaza au venit din nou, mi-au legat mîinile şi m-au dus într-o altă clădire oficială. Au venit acolo doi poliţişti britanici, înalţi. Francezii mi-au scos cătuşele, englezii mi-au pus cătuşele lor şi m-au dus în arest, luînd cu ei şi documentele anchetei.

Ne-a întîmpinat şeful închisorii englezeşti. Cînd poliţiştii i-au dat documentele anchetei mele le-a luat, le-a rupt şi a trîntit o înjurătură la adresa francezilor.

M-au ras în cap, după care m-au aruncat în închisoare, în celula nr.3.

Era o celulă pe pămînt bătătorit, foarte umedă şi insalubră, unde erau închişi ucigaşii, sus avea o gaură pentru aerisire, în rest întuneric. Noaptea ne culcam pe o saltea de paie, dar era atît de umed, încît se aduna apă de 5-6cm. În fiecare zi scoteam apa, dar noaptea se aduna la loc. Se aflau acolo un tînăr macedonean, un grec, trei evrei, un arab, un ofiţer bolşevic şi doi lezghini din Trabizonda, cu toţii acuzaţi de crimă, în afară de ofiţerul rus. Aceştia mi-au fost tovarăşi în închisoarea englezească.

Cînd m-am mai adunat un pic, am remarcat că printre gardienii închisorii se afla şi un armean, pe nume Parsegh, care era şef peste ceilalţi. Cu ajutorul lui am putut să le dau de ştire camarazilor mei de afară. A doua zi a venit să mă vadă Haiguhi Şahinian, de fel din Trabizonda, în casa căreia chipurile locuiam. Cu toate că o cunoşteam bine şi o vizitasem des, nu locuisem la ea acasă.

Trebuie să mai spun că mă bătuseră în aşa hal, încît vînătăile de pe corp se mai vedeau şi după două luni.

Încă din prima zi m-am împrietenit cu tovarăşii de închisoare. Fiecare îşi povestea întîmplările. Împărţeam cu ei mîncarea şi tutunul pe care îl primeam de afară. Aşa de strîns ne-am împrietenit, încît nu mă mai puneau la muncile din celulă, la curăţat, scos apa etc. Această prietenie mi-a fost de folos mai tîrziu, în timpul procesului.

În plus, împreună cu Parsegh şi cu paznicul de noapte grec, întocmisem un plan de evadare, în cazul în care procesul ar fi avut un deznodămînt nefavorabil pentru mine. Şi sînt sigur că planul ar fi reuşit. Să mai spun şi că, de cîteva ori, Parsegh i-a adus în închisoare pe băieţii de afară, ca să mîncăm şi să petrecem împreună. Dacă ar fi trebuit, puteam să ies cu aceştia şi să dispar, dar nu a fost nevoie să fug, deoarece tribunalul m-a eliberat, aşa cum veţi vedea. Legătura cu băieţii noştri era deja stabilită, Şahinian şi alţii venind des în vizită.

După o săptămînă m-au chemat la birou şi m-au anunţat că procesul va începe curînd, aşadar trebuia să-mi angajez un avocat. Eram înţeles cu ai noştri să refuz avocatul oferit eventual din oficiu de autorităţile englezeşti, întrucît avocatul meu urma să fie Hămaiag Hosrovian. Cu toate că nu am negat asasinatul, m-au lăsat singur într-o cameră, în timp ce l-au adus dintr-o alta pe fratele lui Givanşir, care m-a identificat ca fiind cel care a tras. Apoi au adus-o înăuntru pe nevasta lui Givanşir, care, de cum m-a văzut, chipurile a leşinat. Era rusoaică. Au stropit-o cu apă pînă şi-a revenit, după care şi ea a confirmat că eu l-am împuşcat. Apoi m-au trimis din nou în închisoare.