O marturie zguduitoare a unuia dintre eroii „Cartii soaptelor” – Hagop Djololian Siruni

„Zi de reculegere, doliu şi jeluire” de H. Dj. Siruni

„Se împlineşte un sfert de veac de la acea noapte în care soarta ne-a gonit din căminele noastre pentru a ne purta 10 ani prin lagăre şi închisori. Unii dintre noi au pierit pe drumurile deportărilor. Noi, cei privilegiaţi de soartă, avem datoria să le pomenim numele – fie şi pentru o clipă – în adâncul inimilor noastre. Cei şapte care zac în pământurile Siberiei sunt: Harutiun Atanasian, Vartan Arakelian, Vaharşag Hovnanian, Kevork Kestanian, Ervant Hovnanian, Ruben Israelian, Kevork Hazarian. Alţi patru, reveniţi la casele lor, nu au reuşit să se adapteze vieţii în libertate şi au pierit la intervale scurte de timp. Ei s-au numit: Jirair Karacaşian, Hovanes Babighian, Zaven Sunan şi Serop Surian. Harutiun Harutiunian şi Sămpad Madengian au rămas să-şi găsească sfârşitul pe alte meleaguri.

Odihniţi-vă în pace, tovarăşi ai Golgotei noastre. Fie ca lacrimile inimii mele să vă răcorească durerile ce le-aţi suportat iar mireasma lămâii să vă învăluie în eternitate.Dormiţi în pace! Poporul nostru este viu, iar ţara pe care aţi iubit-o cu ardoare există.”

 Bedros Horasangian despre aceste amintiri ale lui Siruni, in prezentarea pentru ziarul Ararat: Articolul lui H. Dj. Siruni, după ştiinţa noastră, apare pentru prima oară în româneşte (şi în România). Publicat iniţial în ziarul MARMARA – editat la Istanbul – în 1970 el ne-a fost adus la cunoştinţă de un prieten american iar un altul, din Turcia, ne-a facilitat accesul la el. Le mulţumim şi pe această cale. Mai adăugăm amănuntul puţin cunoscut că nu toţi armenii arestaţi de autorităţile de ocupaţie ruseşti au format un singur lot. La 28 decembrie 1944, noaptea, sunt arestaţi Siruni, Vahan Ghemigian, R. Israelian şi alţii, iar abia pe 24 aprilie 1945 sunt arestaţi Sarkis Saruni, fratele lui, Zaven, Hovhanes Babikian şi alţii.O parte au ajuns şi au fost anchetaţi în închisoarea din EREVAN. Se pare că nu toţi au ajuns în Siberia. La interogatorii au fost întrebaţi dacă au fost daşnagi şi dacă mai sunt. Li se puneau hârtii în faţă ca să renunţe la convingerile şi apartenenţa lor politică. S-au făcut presiuni, fizice şi morale. Se poate presupune că H. Dj. Siruni a semnat o astfel de abjurare şi de aceea foştii săi tovarăşi de detenţie l-au acuzat de laşitate. De altfel, prin mijlocirea lui Vasken I, Catolicosul tuturor armenilor, Siruni a fost primul din grup eliberat. A ţinut conferinţe la Erevan, a făcut cercetări istorice în Armenia şi apoi în România. Sub stricta supraveghere a Securităţii Române. Fapt confirmat şi de alţi intelectuali ce au trecut prin puşcăriile comuniste. De la C. Noica, Paul Goma şi până la Pan Halippa. Constatăm că nu întâmplător moartea lui Siruni in 1973 a agitat spiritele autorităţilor române ce au dispus prin mijlocirea unor binevoitori (armeni) să-i fie confiscate biblioteca şi arhiva personală. Dar despre toate astea vom mai avea prilejul să vorbim.

 

 

Era noapte. Am fost ridicaţi din căminele noastre şi arestaţi pentru a fi trimişi apoi timp de 10 ani, în deportare. Poate că odată, cititorii vor avea prilejul să cunoască istoria acestor zile. Astăzi însă, nervii sunt încă surescitaţi nepermiţând o justă apreciere a faptelor care s-au derulat după intrarea Armatei roşii în România.

Fraţi ne-au fost cei care ne-au izgonit din căminele noastre, vânzându-ne noii orânduiri sub pretextul că fusesem „co­laboratori ai hitlerismului”.

Conştiinţele ne erau curate. Trăiam liniştiţi şi nimic nu ne determina să fugim din calea evenimentelor care se suc­cedau.

Subsemnatul, spre exemplu, începu­sem deja să predau la universitate, cursurile ce le aveam continuând totodată şi seria colaborărilor din zona balcanică.

Şi iată că, la numai 4 luni de la intrarea în ţară a Armatei Roşii, în faptul unei seri, au descins în căminele noastre şi ne-au are­stat. Vina  ce   mi  se aducea era – conform declaraţiilor noilor căpetenii ale comunităţii armene – aceea de fi   „colaborat cu hitlerismul”.

La început, numărul celor arestaţi era de 10, cifră care neconvenindu-le denunţătorilor noştri, fusese suplimen­tată cu încă 10. Nefiind satisfăcuţi nici de această dată – părându-li-se prea puţin – întocmiseră o listă de 150 de per­soane. Dacă atunci nu ar fi existat un om nobil şi de suflet în funcţia de reprezen­tant al Uniunii Sovietice, numărul celor nefericiţi propuşi pentru deportare în Si­beria ar fi fost cu mult mai mare. Ne-am trezit, aşadar, la Moscova. Aici, ancheta­torii s-au străduit luni în şir să descopere o cât de mică dovadă care ar justifica acuzaţia ce ni se adusese. În acest timp, la Bucureşti, informatorii nu-şi găseau liniştea. Transmiteau la Moscova noi date, noi acuze, pentru ca nu cumva din lipsă de dovezi să fim eliberaţi din ghiarele lui Beria. Totodată împânzeau Bucureştiul cu fel de fel de zvonuri înfricoşătoare, demoralizând şi demobi­lizând pe eventualii noştri apărători.

Cu vorbe otrăvite erau intoxicaţi şi oaspeţii care soseau din Armenia, care realizând la un moment dat scenariul ce li se prezenta, rămâneau surprinşi. Până şi presa din diaspora, de la Paris până în America, fusese înveninată de către aceşti oameni. Este lesne de înţeles cât de satisfăcut am fost când peste ani, având prilejul să întâlnesc pe unii din di­rectorii acelor publicaţii, mi-am dat seama că realizau acum cu cine au de-a face şi ce fel de om eram în realitate.

Veşnic nemulţumiţi, calomniatorii atentaseră şi la viaţa familiilor noastre, la cei pe care-i iubeam atât de mult, îndemnându-i să redacteze cereri umilitoare, scrisori de iertare a „păcatelor” noastre, pentru ca apoi să-i batjocorească în mod public.

Oare cititorul poate realiza ce simţeam atunci când auzeam – sporadic -cele ce se petreceau acasă? Aceste practici aveau de fapt un dublu scop, al doilea fiind acela de a ne izgoni cu desăvârşire din memoria comunităţii în ai cărei ochi trebuia să apărem ca duşmani ai noii orânduiri.

Au devenit stăpânii tuturor orga­nizaţiilor care existau în comunitate, pla­sând în funcţiile de conducere ale aces­teia persoane fidele lor. Au înscăunat, ca unic instrument de dirijare, frica. Au aca­parat şcoala şi alte formaţiuni culturale în scopul de a-i îndoctrina pe cei care le frecventau. Au pătruns în Casa de Cul­tură armeană la a cărei ctitorie şi organi­zare am participat integral. Acum se mân­dreau cu munca mea.

Într-un cuvânt, erau victorioşi.

Reuşiseră să ne surghiunească – o! termenul fiind blând faţă de ce îndurau cei ce încăpeau în ghiarele lui Beria.

Deşi anchetatorii nu au găsit dovezi care să justifice acuzaţia sub care eram arestaţi, totuşi acest fapt nu a facilitat eliberarea noastră. Din contră, am fost obligaţi să ispăşim o vină ce n-o aveam.

Aşa a început golgota noastră care urma să dureze 10 ani. Un an l-am petre­cut în temniţele Moscovei. Restul de nouă, s-au scurs pe drumurile deportării de la un lagăr la altul, privaţi de veşti din partea celor dragi şi cărora nu ni se per­mitea să le scriem. Poate într-o zi vom avea prilejul să povestim cele îndurate în acel deceniu al deportării.

Totuşi soarta ne rezervase şi unele clipe mai bune. Dezolarea noastră era, când şi când, diminuată, atunci când în­tâlneam oameni deosebiţi, figuri lumi­noase şi suflete bune, care aveau darul să ne îndulcească viaţa. Nu le ştiu nu­mele şi nici nu cred că-i voi mai întâlni, dar pot spune că ei au fost pentru mine, mai mult decât nişte fraţi. Totuşi, după ani, cu prilejul unor vizite în Armenia, am avut prilejul să mă întâlnesc cu unii dintre ei. Emoţionante au fost ceasurile în care ne-am depănat am­intirile din surghiun.

Un ma­re imbold sufletesc au însem­nat pentru mine şi ce­le 20 de l luni petrecute la Erevan, venind de la Mariinsky. Acei aproa­pe doi ani, deşi nu eram total liber, totuşi, au consti­tuit pentru mine o apropiere de viaţă, ca să nu mai spun ce bucurie aveam când priveam zilnic Araratul. Aproape începusem să nu mai simt că sunt deţinut. Beria a curmat însă acest vis. În arhiva mea se găsise un edi­torial semnat de mine şi apărut în publi­caţia „Araz” în care deplângeam moartea tragică a lui Agasi Hangian, făcându-l vinovat de aceasta pe Beria.

Am fost trimişi în consecinţa la Potma unde condiţiile erau mai grele decât în Siberia.

Oameni de omenie s-au găsit şi aici. Am întâlnit astfel un recent sosit din ţară, care mi-a povestit despre demersurile pe care le făceau cei din noua conducere a României pentru a mă scăpa din strânsoarea ghiarelor lui Beria. Deşi nu dă­duseră roade, ele reprezentau pentru mine o mare satisfacţie. Ştiam acum că înaltele foruri ale ţării se străduiau să mă salveze pe mine, un nefericit intelectual armean, în timp ce conaţionali de-ai mei mă condamnaseră la deportare, jubilând la gândul suferinţelor ce le suportam.

Ulterior revenit în ţară am aflat că Academia Română şi Arhivele Statului apelaseră la Ministerul de Externe pentru ca acesta la rându-i să intervină pe lângă conducerea Uniunii Sovietice, pledând în favoarea colaboratorului lor de naţionali­tate armeană.

Cele două documente constituie mărturia legăturilor sufleteşti pe care le-am avut mereu cu lumea intelectuală română.

Moartea lui Stalin a însemnat pentru noi, cei din lagăre, o clipă de însufleţire. Ceva se schimbase atât în viaţa civilă cât şi în cea a deţinuţilor.

Speranţa unei apropiate eliberări ne anima pe toţi. Destinul nostru părea că se schimbă. Mai mult, murise Beria. Speranţele se aprindeau cu şi mai multă tărie în aşteptarea, clipă de clipă, a eliberării.

După 10 ani de detenţie, constatam că redevenisem optimist, cu un psihic încă robust, dornici cu toţii să auzim vestea mult aşteptată.

Prima grijă ce am avut-o a fost aceea de a comunica cu familia. În acest scop am înaintat o cerere adresată lui Voroşilov – pe atunci Preşedinte al Uniu­nii Sovietice – prin care am solicitat per­misiunea de a coresponda cu cei dragi. Răspunsul nu s-a lăsat aşteptat. Acel document râufamat, acel articol care apăruse în „Araz” şi care-l scelerase pe Beria, devenise acum colacul salvator. Mi se permitea în consecinţă să comunic cu cei de acasă când şi cât doresc.

A sosit apoi şi ordinul de eliberare.

Pe listele persoanelor de naţionalităţi străine deportate în Siberia care urmau să fie eliberate, numele meu figura prin­tre primii. Am plecat deci spre Moscova, trecând iarăşi din lagăr în lagăr. Apoi am luat un tren care abia se mişca, cu care m-am îndreptat spre ţară.

Asta se întâmpla în ziua de 19 ianua­rie 1955. Am fost primul din grupul celor zece care am revenit la căminul meu. Şi iarăşi am devenit duşmanul acelora care înscenaseră tragedia noastră şi cărora nu le venea a crede că ceva se schim­base în Uniunea Sovietică.

Ca şi cum cele îndurate până acum nu erau suficiente, viaţa ne rezerva noi chinuri. Parte din noi nu au mai găsit în viaţă pe cei dragi. Alţii îşi pierduseră căminele. Lovitura ce-mi fusese rezer­vată mie a fost cumplită. Soţia mea, fiinţa care-mi înaripase tinereţea, îngerul meu păzitor care veghease asupră-mi în timpul primului război mondial şi care apoi, zeci de ani, devenise cel mai preţios prieten, mereu alături de mine la bine şi la rău, de data asta nu mai rezis­tase. Am regăsit-o distrusă din punct de vedere fizic, dar fericită că mă ştia din nou alături de ea. Suportase şi urma să mai suporte ani buni, cauzele unei boli cumplite, neputându-se bucura plenar de revedere. Reuşise însă să-şi păsteze zâmbetul şi privirea caldă cu care, odi­nioară, mă învăluia atunci când trudeam la masa mea de lucru. Îşi păstrase fru­museţea pe care a luat-o cu ea în eterni­tate în ziua de 28 noiembrie 1966, fără a-mi lăsa privilegiul de a-i închide ochii, căci atunci mă aflam în Armenia.

Un alt moment emoţionant l-am trăit la întoarcerea mea în Bucureşti. Cum vestea eliberării noastre reverberase în comunitate, casa mea s-a transformat într-un loc de pelerinaj. Asta a însemnat pentru mine o oarecare consolare a celor ce suportasem şi continuam să mai suport. În acele zile nu bănuiam că soar­ta îmi mai rezervase o lovitură. Despre ea am aflat atunci când mi s-a comunicat că cele cinci cufere pe care le păstrasem cu sfinţenie, dispăruseră.

În 1944, după intrarea trupelor sovie­tice în ţară, la înapoierea mea de la Curtea de Argeş, predasem aceste teza­ure unui prieten pe care-l consideram a fi de încredere. Aflam acum că tocmai el fusese cel care predase aceste cufere acelora care vroiau ca documentele din conţinutul lor să dispară. Soţia reuşise să păstreze tot ce-i încredinţasem spre păstrare. Cele cinci cufere nu le-am mai putut recupera deşi am întreprins cercetări şi în ţară şi la Erevan. Pentru ca cititorul să-şi creeze o imagine cât mai exactă asupra pierderii ce am avut-o, voi descrie ce conţinea fiecare din ele. În primul depozitasem câteva zeci de scrieri inedite ce-mi aparţineau. Al doilea cuprindea parte din articolele mele. Cel de-al treilea păstra fotografii rare, iar cel de-al cincelea şi cel mai preţios era de­pozitarul unor relicve sfinte: Scrisori aparţinând lui Varujan. Medzarenţ, Zohrab, Zartarian, Siamanto, Berberian, Demirgibaşian, Ovagan, Zabel lesaian şi mulţi alţii. Cele ce printr-o întâmplare nu încăpuseră în acele cufere le-am predat

În 1965 Institutului de literatură şi artă din Erevan. Acestea erau atât scrisori de-ale lui Varujan şi Medzarenţ, cât şi o seamă de fotografii necunoscute ale lui Zohrab. Este lesne de înţeles ce bucurie a stârnit această donaţie în rândurile cadrelor susnumitului Institut. Senti­mente amare încercam şi atunci când in­trând în curtea bisericii, înainte de a păşi pragul sfântului lăcaş, privirea mi se oprea pe clădirea Casei de cultură.

În 27 noiembrie 1944 am fost obligat să o predau cu tot inventarul ce-l depozita, noilor stăpâni. Nici lacrimile celor ce se bucurau de întoarcerea mea nu reuşeau în acele clipe să spele durerea de a şti că o parte din acele volume fu­seseră jefuite între timp. Dispăruseră preţioase obiecte de artă, colecţii întregi ale unor publicaţii importante, îmi reamin­tesc totodată şi acel zâmbet cinic pe care-l aveau cei care deveneau stăpânii acestui lăcaş. Cât de fericiţi erau ei ştiind că-şi îngenunchiau victima.

Sentimentul înstrăinării şi al deportării m-a stăpânit şi după întoarcere. Deşi cei care ne prigoniseră nu mai erau activi în viaţa comunităţii, totuşi aceasta îmi era acum străină. Ponderea ei numerică scăzuse prin plecarea altor membri peste mări şi ţări.

Intelectualitatea românească însă – cu care colaborasem deseori înainte – mi-a oferit şansa de a-mi reiau activi­tatea. De cum am sosit în Bucureşti, am fost solicitat de către diverse instituţii culturale precum: Muzeul de istorie al oraşului Bucureşti, Arhivele Statului, unele secţii ale Academiei, Muzeul Mili­tar şi Societatea orientaliştilor al cărei membru fondator eram şi din a cărei conducere făceam parte, să-mi reiau co­laborările la diversele publicaţii pe care le editau. A fost o dovadă, şi totodată o răsplată a legăturilor sufleteşti care se înjghebaseră pe parcursul anilor cu mem­brii ai societăţii româneşti.

În 1960, revista „Ecimiadzin” mi-a oferit la rându-i paginile sale, sfârşindu-se astfel şi izolarea de lumea ar­meană. Mi se deschideau orizonturi noi, dovedindu-mi că mai pot rezista şi lucra. Nu ştiu ce şi cât am realizat în aceşti ani, dar pot spune că nu am pregătit să re­zolv multe probleme de conştiinţă.

Ce au de­venit cei care m-au perse­cutat cu atâta sârguinţă? Nimic mai mult decât cei care sapă groapa altora. Unii şi-au dus pă­catele cu ei în mormânt. Alţii, retraşi în câ­te un cotlon, şi-au trăit restul zilelor, roşi de propria conştiinţă. Au fost şi unii care au plecat în lume sperând că astfel vor uita faptele pe care le-au săvârşit. Nu le amintesc numele. La ce ar folosi?

Îşi cunosc păcatele şi nu merită a fi menţionaţi. Istoria nu iartă şi probabil va veni o zi când va spune pe nume tot ceea ce am trăit şi îndurat.

1969, decembrie 28

Se împlineşte un sfert de veac de la acea noapte în care soarta ne-a gonit din căminele noastre pentru a ne purta 10 ani prin lagăre şi închisori. Unii dintre noi au pierit pe drumurile deportărilor. Noi, cei privilegiaţi de soartă, avem datoria să le pomenim numele – fie şi pentru o clipă – în adâncul inimilor noastre. Cei şapte care zac în pământurile Siberiei sunt: Harutiun Atanasian, Vartan Arakelian, Vaharşag Hovnanian, Kevork Kestanian, Ervant Hovnanian, Ruben Israelian, Kevork Hazarian. Alţi patru, reveniţi la casele lor, nu au reuşit să se adapteze vieţii în libertate şi au pierit la intervale scurte de timp. Ei s-au numit: Jirair Karacaşian, Hovanes Babighian, Zaven Sunan şi Serop Surian. Harutiun Harutiunian şi Sămpad Madengian au rămas să-şi găsească sfârşitul pe alte meleaguri.

Odihniţi-vă în pace, tovarăşi ai Golgotei noastre.

Fie ca lacrimile inimii mele să vă ră­corească durerile ce le-aţi suportat iar mireasma lămâii să vă învăluie în eterni­tate.

Dormiţi în pace! Poporul nostru este viu, iar ţara pe care aţi iubit-o cu ardoare există.

 

Bucureşti, 1969 decembrie

H. Dj. SIRUNI