Adevărul.ro and Doinel Tronaru: Chronicle about the presentation of „Staipelochian” with „Rampa” company, 7 march 2020

Adevărul.ro and Doinel Tronaru: Chronicle abăut the presentation of „Staipelochian” with „Rampa” company, 7 march 2020

Teatrul în vremea coronavirusului. Tinerii actori de la Rampa „oficiază“ în „catacombele“ de la Podul Basarab 9 martie 2020, 13:03 Citesc mai târziu download pdf print article ArticolComentarii 0 citeste totul despre: teatru rampa teatrul rampa podul basarab doinel tronaru coronavirus plant village vladimir sorokin kremlinul de zahar expozitia cartea soaptelor varujan vosganian armine vosganian adela bengescu maria teodora filip +1 (1 voturi) 34 share 1 Live Aboneaza-te la newsletter Abonare O „piramidă“ de valize şi… actriţa Armine Vosganian, în repetiţiile la spectacolul după „Cartea şoaptelor“, romanul tatălui despre străbunicii ei     FOTOGRAFII: Teatrul Rampa / Facebook (@companiarampa) Înfiinţată de câţiva ani, imediat după terminarea facultăţii de către tinerii actori, compania de teatru independent Rampa – cu actori şi actriţe de excepţie, dintre care le menţionăm pe Adela Bengescu, Maria Teodora Filip şi Armine Vosganian – are deja la activ câteva spectacole extraordinare, după texte de Strindberg, Sorokin sau Varujan Vosganian. De curând, trupa s-a „instalat“ într-un service RATB dezafectat, de lângă Podul Basarab. DE ACELASI AUTOR „Melancolia“ cărtăresciană sau despre insuportabila singurătate a fiin… Cum a fost posibil comunismul românesc? Apocalipsa după Radu Jude VIDE… O Americă nebună, nebună, nebună… Imediat după terminarea facultăţii, prin 2013-14, tinerii actori şi-au propus să „scurtcircuiteze“ sistemul instituţiilor de stat, şi, deşi mulţi dintre ei colaborează masiv şi cu teatrele de repertoriu, finanţate din bani publici (dar fără a fi angajaţi permanenţi), se poate spune că, prin activitatea de până acum a companiei independente Rampa, au reuşit din plin. Mai este un aspect important aici: tinerii actori şi regizori s-au îndreptat de la bun început spre un teatru solid şi de calitate (fără a fi deloc convenţional sau tradiţional, dimpotrivă), cu accent pe text, pe joc şi pe soluţii regizorale ingenioase – autorii aleşi pentru a fi dramatizaţi până acum stau mărturie: Gorki, Strindberg, Sorokin, Örkény sau Varujan Vosganian –, lăsând deoparte, sau fără a fi vrăjiţi de, obsesiile PC şi de teatru cu „miză socială“ ale majorităţii companiilor de teatru independent. E bine aşa, pentru că, după cum se vede în ultima vreme (când teatrul independent a devenit, de departe, mult mai interesant decât „prăfuitele“ instituţii de repertoriu, cu montări anoste ale „dinozaurilor“ proveniţi din tinerii regizori de pe vremuri), este loc pentru toată lumea. „Azilul“ de pe Moşilor Mai întâi a fost, chiar înainte de terminarea facultăţii, îmi povestea Armine Vosganian, „Azilul de noapte“ al lui Maxim Gorki, căruia ei îi spuneau „Azilul“ şi îl jucau pe etajele abandonate şi pustiite ale unei clădiri ruinate de pe Calea Moşilor, printre spectatori şi implicându-i pe aceştia (mi-a părut rău că nu am ştiut atunci, pentru că, din ’90 încoace, este exact genul meu de teatru, într-un spaţiu neconvenţional şi, pe cât posibil, interactiv, care oricum să-i lase libertate de alegere spectatorului – după cum am scris aici). (Mi-am adus aminte de un neuitatat „Azilul de noapte“, cu tineri absolvenţi, pus în scenă la Studioul Casandra de Ion Cojar prin ’97 – Gala ATF, sau ceva de genul, he he –, unde am putut să-i văd şi să-i remarc pe mai toţi actorii nouăzecişti care s-au impus ulterior pe piaţa noastră.) Armine Vosganian (în faţă) şi Maria Teodora Filip, în „Expoziţia“ Apoi, printre alte spaţii neconvenţionale în care au jucat (la Festivalul Strada Armenească, din fiecare vară, au pus, de exemplu, în scenă prima oară „secvenţele“ reunite acum în „Staipelochian“), tinerii au avut un „stagiu“ de vreun an de zile la spaţiul din The Ark (Uranus/Calea Rahovei), unde au gândit şi jucat, oarecum „în eboşă“, spectacolele care pot fi văzute acum la Rampa, în locaţia din Basarab – iar „Expoziţia“ (dar cu alţi actori, pentru că s-au perindat mai mulţi) a putut fi văzută, prin 2017, şi la ArCuB-ul din Gabroveni. (Recitind conversaţiile de pe facebook, mi-am dat seama că Adela Bengescu mă invitase, încă de la începutul lui 2017, la „Domnişoara Julie” după Strindberg – „RAMPA vs. Strindberg“! –, la The Ark, dar, din păcate, nu am acordat suficientă atenţie atunci invitaţiei. Am aflat însă aseară, din discuţiile post-spectacol, că se doreşte şi se va încerca reluarea spectacolului în actualul sediu/spaţiu de joc.) Tinerii „cuceresc“ spaţiul de la Basarab Se pare că la The Ark, în 2017, nu prea a mers totuşi treaba, din moment ce nimeni nu a auzit de tinerii actori aşa cum trebuie (spaţiu excentric, greu de ajuns, fără tradiţie pentru teatru etc.). „Mişcarea“ de excepţie a fost făcută în vara anului trecut, când tinerii actori şi regizorul lor en titre, Mihai Alexandru Ion, „s-au instalat“ într-un spaţiu nou înfiinţat, situat la picioarele Podului Basarab (adresa exactă: Titulescu 177) şi, sub titulatura Plant Village, deschis (tuturor) artelor (la inaugurare, pereţii interiori ai clădirii au fost pictaţi şi „înfrumuseţaţi“ de cei mai buni graffer-i „ai momentului“, printre care celebrul Constantin Rusu, alias Skema). Este vorba despre un fost service RATB dezafectat, unde „trăgeau“ tramvaiele şi troleibuzele să se refacă şi „odihnească“, spaţiu pe care tinerii actori îl împărţeau, la un moment dat, inclusiv cu o şcoală de ospătari! Valize şi… repetiţii, la „Staipelochian“, după „Cartea şoaptelor“ Astfel, teatrul Rampa a fost rebrand-uit ca „primul teatru independent «de cartier» din zona 1 Mai“. Minunat a fost însă felul în care tinerii şi inimoşii artişti s-au adaptat la spaţiu şi l-au folosit, cu ingeniozitate şi talent, din punct de vedere artistic, pentru a face teatru neconvenţional. „Lovitura“ a fost dată, în toamna trecută, cu montarea „Kremlinul de zahăr“, după Vladimir Sorokin, unul dintre cei mai controversaţi şi scandaloşi autori ruşi contemporani (o Rusie putinistă plasată în 2028, în care Putin însuşi s-a topit şi „distilat“ într-un Big Brother anonim şi impersonal), spectacol pe care, după părerea mea, Putin în persoană, dacă ar fi fost la Bucureşti şi l-ar fi văzut, ar fi trebuit să se teamă (de inteligenţa şi patosul artistice ale tinerilor autori). Se reia „Kremlinul de zahăr“ A urmat, în februarie-martie, un spectacol atât de impresionant, încât nu ar putea lăsa indiferentă nici măcar o „inimă de piatră“: „Expoziţia“ (foto jos), după autorul maghiar „uitat“ Örkény István – despre „felul în care murim“ –, iar în weekendul trecut au avut loc repetiţiile „cu prietenii“ (viziunea regizorală fiind însă complet finisată) ale adaptării după romanul „Cartea şoaptelor“ de Varujan Vosganian, despre istoria zbucuiumată şi tragică a armenilor în secolul 20 (una dintre actriţele „de bază“ ale trupei, Armine Vosganian, fiind, la rândul ei, de origine armeană), care se va juca, în regim de premieră, în luna aprilie (când, o veste bună, se va relua şi „Kremlinul de zahăr“ – de văzut/revăzut neapărat atunci –, spectacol care necesită puţin mai multă căldură în sălile de la nivelele superioare unde se joacă). De fiecare dată când pătrund în spaţiile dezafectate de la Plant Village şi urc „rampa“ spre locaţiile de spectacol, am impresia că pătrund în nişte „catacombe“ (în sens spiritual-religios), unde un grup de tineri actori va „oficia“ un ritual artistic. Este genul de spectacol neconvenţional pe care l-am căutat mereu, care să nu se limiteze la o „scândură“ de scenă şi să folosească inteligent spaţiul – poate, aparent „sărac“ (cum spunea Grotowski) şi steril – aflat la dispoziţie, implicând spectatorul şi provocându-l în permanenţă, nelăsându-l să fie placid. Actriţa Armine Vosganian, în rolul impresionant al unei tinere văduve din „Expoziţia“ Reiau aici cele trei texte scrise „la cald“, în seara vizionării celor trei spectacole la care-am asistat până acum la teatrul Rampa. 22.10.2019: „Anti-Putin la Bucuresti Spectacolul “Kremlinul de zahăr”, productie a Teatrului RAMPA (o companie noua si tanara de teatru independent), vazut in aceasta seara la Plant Village (o locatie situata la poalele Podului Basarab), foloseste inteligent spatiul de joc neconventional, o “rampa” a unui fost service auto RATB existent aici, pe care se urca si se coboara, care, nu stiu de ce, mi-a reamintit de buncarul din “Parasite”. Autorul montarii, Mihai Alexandru Ion, practica cateva solutii regizorale inspirate, actorii tineri debordeaza de pofta de joc si unii dintre acestia fac chiar niste mini-creatii; sa-i mentionez pe cativa dintre ei: Adela Bengescu, Armine Vosganian, Razvan Nicolae Raduta (minunat in rolul tortionarului), Maria Teodora Filip, Ana Maria Turcu, Tudor Morgovan s.a. (muzica e semnata de Catalin Rulea). Textul lui Sorokin (sau dupa Sorokin) serveste drept avertisment pentru posibila dezvoltare a catorva tendinte existente actualmente in Rusia lui Putin. In anul 2028, fosta Uniune Sovietica a devenit o dictatura atroce, “o tiranie ca in Rusia”, cum spunea demult Caragiale. Textul de scena, fragmentat si incoerent, nu este insa o analiza rece a mecanismelor dictaturii/unei dictaturi, de tip Orwell, ci mai degraba un poem macabru, cu momente de lirism (sau chiar de umor) in cele mai negre dintre situatii. “Nu mai suntem in secolul XX (sau pe vremea lui Ivan cel Groaznic)”, spune anchetatorul-sef al institutiei denumita “poetic” Taina (pe model “1984”), capitanul interpretat de Raduta, dar ideea tocmai asta este, ca violenta politica strabate ca un fir rosu dinamica uriasului teritoriu de la Est (aliata aici cu ortodoxia/ortodoxismul, desi nu ni se explica ce e rau intrinsec in religie, sau cum s-a ajuns la acest parazitism/simbioza). Si mai este ceva in Sorokin (autor care-ar putea fi acuzat usor de dementa si patologic, daca acestea n-ar fi chiar ale sistemului pe care incearca sa-l descrie, si inca in mod intrinsec): o profunda manie sexuala – sexul fiind vazut in aspectele sale cele mai scabroase –, o violenta neintrerupta asupra femeii, privita ca un obiect inferior, or se stie ca rusii au fost, in teritoriile cucerite, cei mai mari violatori din istorie (urmati, in razboaiele balcanice de dupa caderea comunismului, de emulii lor sarbi). In aceasta lume “perfecta” (o antiutopie sau distopie de calibru, dupa toate standardele), Occidentul este considerat izvorul tuturor relelor (dar si privit cu dispret, ca un teritoriu degenerat, caruia “nu i se mai scoala” si plin de oameni care nu fut, conform discursului machist, plin de valori “tari”, al capitanului) si numit Exterior, de parc-am fi intr-un SF din Epoca de Aur a genului.“ 3.03.2020: „“Cum murim, dubla 1” – Despre moarte, de la ras la plans si inapoi Ceea ce initial incepe ca o gluma despre “felul in care se moare” – un tanar documentarist isi doreste, pentru primul sau film, sa smulga “ultima suflare” a trei muribunzi –, pe principiul “sa vorbim despre moarte cu zambetul pe buze”, razand si glumind – unul ionescian, bineinteles –, ajunge sa devina un spectacol de mare profunzime, cu scene atat de impresionante si sfasietoare incat iti provoaca fiori. Talentul si pofta de joc ale tinerilor actori si regizori din Teatrul RAMPA (un relativ nou teatru independent “de cartier”, situat pe Titulescu 177, “la picioarele” Podului Basarab, in spatiul Plant Village – un fost service RATB dezafectat) debordeaza. Dupa ce anul trecut au montat aici un spectacol memorabil – “Kremlinul de zahar”, dupa Vladimir Sorokin, despre care am scris elogios la vremea respectiva –, ei revin acum cu un splendid spectacol, intitulat “Expoziţia / Rampa vs. Orkeny”, dupa mini-romanul “Expozitia de trandafiri”, al scriitorului maghiar Örkény István (1912-1979) – cartea, cu titlul “Nuvele-minut. Expozitia de trandafiri”, a aparut la editura Univers in anul 1982, in colectia “Globus”. Ma feresc sa folosesc cuvinte superlative, pentru ca stiu ca nu sunt credibile, dar cred ca la acest spectacol ar cam fi cazul, mai ales ca este efortul unui grup de tineri artisti independenti, in afara de multe ori “prafuitelor” institutii de stat. Spectacolul (intrarea este libera, cu rezervare) se va mai juca, in regim de premiera, joi, 5 martie, si dupa aceea, pana la sfarsitul lunii, de inca trei ori: pe 17, 26 si 31 martie. Este extraordinar ca tanara echipa de actori si regizorul Mihai Alexandru Ion au “dezgropat” acest superb text uitat – eu personal nu stiam de el si de autor, dar acum mi-am comandat deja cartea, care se gaseste din abundenta in anticariatele online. Dincolo insa de savoarea textului inspirator, importanta este in primul rand valoarea si ingeniozitatea montarii, felul inspirat in care tinerii folosesc din nou spatiul de joc neconventional, aparent steril si neofertant, dar caruia reusesc, cu fantezie, sa-i descopere valente nebanuite – montarea se joaca in spatiul intermediar, de la mijlocul “rampei”, altul decat cele in care se juca “Kremlinul…” –, entuziasmul echipei, precum si, cuvantul trebuie spus, performantele multora dintre interpreti (cateva dintre ele mi s-au parut chiar extraordinare). Pentru ca nu ii cunosc inca bine pe toti, de data aceasta o sa mentionez distributia integrala, pentru ca chiar merita: Laur Dragan, Armine Vosganian, Florin Craciun Ionut, Adela Bengescu, Liviu Popa, Diana Mereu, Ana Maria Turcu, Gabriel Chirila, Maria Teodora Filip, Tudor Morgovan, Marina Fluerasu, Diana Nistor, Andrei Cristian Vladescu, regizor Mihai Alexandru Ion (in spectacol joaca 9 actori, dar unele roluri au distributie dubla). Aceasta – pana la un punct – “comedie neagra”, sa-i zicem, este plasata in epoca comunista – seful sau direct i se adreseaza tanarului regizor cu “tovarase” –, a optimismului nestavilit, cand un astfel de nastrusnic demers precum cel al cineastului – sa filmeze “felul in care se moare” – este prezentat ca unul “stiintific si educativ”, care sa ajute si sa serveasca progresului (este evidenta satira autorului la adresa sistemului, chiar daca ea acum nu mai e atat de actuala si nu se insista asupra ei). L-am mentionat pe Ionesco, dar aici nu avem absurdul cinic si necrutator cu care acest mare “ironist” altfel vorbeste despre moarte (teama de moarte fiind o tema constanta a sa, nu numai in capodopera “Regele moare”, teama exorcizata prin umor, ironie si acele “giumbuslucuri” atat de particular ionesciene, tanarului Ionesco si maturului/batranului deopotriva), ci mai degraba un umor si o tandrete nesfarsite, atat de specifice Europei Centrale (Mitteleuropa), de unde este originar autorul (Örkény este, de altfel, si de origine evreiasca; cu toate acestea, a facut razboiul antisovietic, intr-o unitate de munca fortata, si a fost prizonier de razboi in URSS!). Sunt unele scene atat de impresionante, incat pur si simplu nu au cum sa nu te tulbure: confesiunea tinerei sotii (Armine Vosganian) a batranului profesor decedat, care nu a mai apucat sa fie filmat – aici, autorul montarii are ideea formidabila de a o pune pe actrita sa “joace” comenzile din camera de montaj: stopcadru, fast forward etc. –, moartea cultivatoarei de flori Miko (un fel de “un cœur simple” flaubertiana), in extaz dupa ce vizioneaza reportajul despre “expozitia de trandafiri” (Maria Teodora Filip este atat de impresionanta incat, cum spuneam, ti se ridica parul pe tine), moartea “clovnului” Kiki (un fel de “moarte a lui Mercutio”), pe care nimeni nu o ia in serios, pentru ca nu stie ca moare cu adevarat (ca “a pacalit moartea”) etc. (Din cauza imbolnavirii unui actor, acesta a fost interpretat, excelent, chiar de regizorul Mihai Alexandru Ion.) Ca toate ideile mari, si aceasta este una simpla: un documentarist debutant vrea sa filmeze “felul in care murim”, iar de aici se nasc fel de fel de implicatii, pe principiul “boule de neige”, majoritatea dintre ele amuzante, comice sau care tin de absurdul sistemului (nu numai cel comunist, vag precizat, ci al mediilor in general). Dincolo insa de aspectele tragice la care se ajunge pana la urma (sunt surprinse bine si lacomia, dezinteresul si superficialitatea cu care tratam moartea chiar si a celor apropiati), spectacolul ofera si teme de meditatie despre natura si conditia televiziunii, a cinemaului (e adus frecvent in discutie numele unui Herzog), a teatrului (“cine are nevoie de teatru?”) – constienti de situatiile de “teatru in teatru”, realizatorii aduc des in atentie ideea de “teatru” –, a artei in general (“Publicul nu are nevoie sa inteleaga arta, ci doar sa-i placa”, suna una dintre replici, a directorului studioului bineinteles, care-i spune celui aflat la inceput de drum “am fost si eu ca tine”). Este etic pana la urma ce face autorul documentarului si echipa sa, chiar daca “cu cele mai bune intentii”, atat artistice, cat si “de documentare”? Ar fi pacat ca aceasta “Expozitie” de la Rampa sa treaca neobservata si sa nu fie vazuta de cat mai multa lume.“ 8.03.2020: „Sase voci, valize si-un… secol. Secolul 20 Cel de-al treilea spectacol pe care l-am vazut al tinerei companii de teatru RAMPA (Titulescu 177, in cladirea Plant Village) a fost, la randul sau, o incantare. Este vorba despre cea de-a doua repetitie “cu prietenii” a noii productii Rampa, “Staipelochian / RAMPA vs. Cartea Şoaptelor” (montarea se va juca, in regim de premiera, in luna aprilie, cand – am aflat azi o veste buna – se va relua aici si extraordinarul “Kremlinul de zahar”, despre care-am scris in toamna). Desigur, dupa cum se intelege din titlu, montarea este o adaptare a catorva secvente din apreciatul roman “Cartea soaptelor”, iar scriitorul Varujan Vosganian, autorul romanului inspirator, a fost prezent la reprezentatia din aceasta seara, oferind dupa spectacol si alte informatii despre povestile reale care l-au indemnat la scrierea cartii si spunand, cu generozitate, ca “spectacolul este mai bun decat cartea mea”! Structura montarii este compozita, pentru ca, imi spunea Armine Vosganian (foto) in aceasta seara, s-a construit in timp, incepand inca din 2014, prin diverse secvente, create si jucate pe rand, la Festivalul Strada Armeneasca si in alte spatii neconventionale, dar important este ca Mihai Alexandru Ion, regizorul si al celorlalte spectacole ale companiei, reuseste sa le dea un aer unitar, sa creeze o coerenta artistica reunirii acestor scene disparate intr-o montare propriu-zisa. Este o alegere inspirata ca “vocile” acestui spectacol – pentru ca este un spectacol de voci, nu numai acele “soapte” din titlu, voci care spun pe rand, schimbandu-se intre ele, povestile generatiilor anterioare ale familiei si prietenilor din copilarie ai autorului, armeni veniti, dupa Genocid, in Romania, prin Constanta si stabiliti la Focsani –, asadar ca aceste voci care “marturisesc” despre o lume azi disparuta sa apartina unor femei, sase actrite care-si schimba pe rand rolurile si personajele, trecand prin partituri de copii, batrani/bunici, ofiteri nazisti sau bolsevici, tortionari si torturati etc. Pentru ca deja stim ca aceste actrite sunt exceptionale, iar aici isi arata inca o data talentul si pofta teribila de joc, de creatie, sa le enumeram in ordine alfabetica: Adela Bengescu, Maria Teodora Filip, Marina Fluerasu, Diana Mereu, Ana Maria Turcu si Armine Vosganian. Metafora valizelor, care umplu scena la inceput, iar dupa aceea isi schimba locul, in timp ce actritele citesc numele scrise pe ele, este clara, armenii, stiindu-se, fiind un popor care, in ultima suta de ani, dupa genocidul din 1915 si anii urmatori, a avut o diaspora masiva si, alaturi de evrei, sunt probabil cei care-au suferit cel mai mult in acest tulburat secol. Si se mai afla inca ceva pe scena, inca un “personaj”, chiar daca nevazut, dar in permanenta simtit. Este chiar acest secol, secolul XX, cel mai demiurgic, dar si cel mai crunt, tragic, din istoria omenirii, in care s-au atins culmile, atat de noblete si de civilizatie, cat si de abjectie si barbarie, ale speciei (si care, cum spunea Varujan Vosganian dupa spectacol, inca nu s-a incheiat, din moment ce asistam iarasi la exoduri masive de refugiati din Orientul Apropiat, si nu se va incheia pana ce nu-i vom fi invatat lectiile). Nu i-as spune un veac “de singuratate”, mai degraba m-as gandi la conceptul de “teroare a Istoriei” lansat de Mircea Eliade, asadar un veac de insecuritate, in care oamenii, “cetatenii” din doctrina iluminista, s-au aflat ori pe drumuri, ori la discretia statului si a regimurilor totalitare. Rand pe rand, prin povestile spuse de acest copil (care sunt chiar amintirile scriitorului VV), ne trec prin fata ochilor toate momentele importante (si determinante pentru destinul armenilor) ale acestui secol “niciodata incheiat”: genocidul asupra armenilor din timpul primului razboi mondial, stabilirea familiilor de armeni pe pamantul romanesc, ascensiunea celor doua sisteme totalitare, nazismul si comunismul (o exceptionala pastisa de Hitler face actrita Marina Fluerasu, iar Maria Teodora Filip este, la randul ei, savuroasa in rol de comisar bolsevic), al doilea razboi mondial, viata cotidiana in “comunismul de stat”, asasinarea lui Kennedy etc. Cea mai impresionanta poveste mi s-a parut cea a celor doi prieteni din copilarie, ajunsi unul in marina regala si salvator de armeni din iadul comunist (fotografia sa, inainte de momentul sinuciderii, se afla la intrare), celalalt tortionar in slujba “utopiei rosii”, care mi-a amintit de cea a celor doi prieteni de mici, dar din clase sociale diferite, din filmul-mamut al lui Bertolucci nu intamplator intitulat “Novecento” (adica “Secolul Douazeci”). Explicatia titlului “Staipelochian” o veti afla vazand spectacolul, in excelenta secventa “a scrisorilor”: este numele unui armean fictiv, prin care cei “repatriati” in Armenia sovietica ii avertizau pe cei ramasi aici – “Stai-pe-loc” – sa nu repete aceeasi greseala. Ar mai fi multe de spus despre acest spectacol emotionant (o expozitie de reproduceri de fotografii “de epoca”, documente si obiecte autentice de pe timpuri, din acele “lumi disparute” despre care spuneam – interbelica, a comunismului etc. –, insoteste, in sala de primire a spectatorilor, montarea). De exemplu, descrierea Focsaniului “de demult” pe care o face povestea copilului (careia-i dau viata, pe rand, cele sase actrite), oras a carui “cantare” s-a facut mai putin, fata de, sa zicem, Galati sau Braila. Impresionant este si ca, asa cum Vosganian a punctat in interventia sa de final, actrita Armine Vosganian spune acum, astfel, povestea strabunicului si a strabunicii ei, bunicii autorului. “Cine ne va spune oare si noua povestea?”, s-a intrebat, retoric, scriitorul.“

Citeste mai mult: /adevarul.ro/cultura/teatru/teatrul-vremeacoronavirusului-tinerii-actori-rampa-oficiaza-catacombele-podul-basarab-1_5e661d3d5163ec4271d16a00/index.html