Radio Renașterea dedicates to the birthday of the author, a comment about „The Book of Whispers”

Oameni pentru care istoria să conteze mai mult decât pentru armeni n-am întâlnit, la fel cum nu am întâlnit pe alţii care să nu distingă între istoria seculară şi istoria Bisericii lor, instituţia care timp de veacuri a suplinit statul, fiind elementul de coeziune al unui neam lipsit de ţară. „Copacii uriaşi, cum ar fi cedrii Libanului, crescând, trag pământul după ei, îl fixează şi îl ridică. Aşa s-au ridicat oraşele, ancorate de copacul cel mare care e biserica.”

La armenii pe care i-am cunoscut, emblematice mi s-au părut omenia lor caldă şi respectul viu pentru tradiţie. Când mă gândesc la ei îmi vin în minte mai ales două întâmplări. În Sibiu, pe o străduţă aglomerată, un armean s-a oprit să ridice de pe jos o bucată de pâine pentru a o adăposti în crăpătura unui zid. Pâinea nu se cuvine să fie aruncată la gunoi, la fel cum nu se cuvine să fie călcată în picioare. La o Universitate germană, profesorul armean la al cărui seminar participam a venit personal în cămin să ne anunţe pe cei câţiva studenţi că orarul s-a modificat vremelnic. Tot la acelaşi profesor, fiecare întrevedere personală debuta cu un dialog despre familie şi preocupările recente, înainte de a trece efectiv la lucru.

Aceste întâlniri au constituit premisa subiectivă a lecturii Cărţii şoaptelor a lui Varujan Vosganian (Polirom, 2009). Un volum care a stârnit pasiuni, în rândul celor care au contestat-o, cât şi (mai ales) între cei care au fost încântaţi de acest text, care spune povestea armenilor din România secolului XX. Pasiunile generează excese, pe care le întâlnim atât în rândul admiratorilor (care îl văd deja pe autor posesorul visatului Nobel pentru literatură) cât şi în rândul contestatarilor (dintre care unii discreditează textul, poate chiar fără să îl fi citit, doar din cauza funcţiilor politice ale autorului). Rămâne însă, dincolo de exagerări, un text frumos, ce suferă la rândul lui de prea multa poetizare, care îngreunează lectura şi, pe alocuri, îngroapă naraţiunea. Dar povestea este memorabilă, fie că o citeşti mânat de un interes istoric, fie pentru a cunoaşte mai îndeaproape o minoritate tăcută a României. Este o carte cu poveşti, căci „singurul lucru pe care oamenii îl au în comun sunt poveştile. Când spui că doi oameni sunt din acelaşi neam, înseamnă că au ascultat aceleaşi poveşti. Despre eroi se pot spune poveşti, căci ele au întotdeauna început şi sfârşit. Despre cei ce îndură, şi mai ales îndură înţelegând, nu poţi povesti, căci suferinţa lor e fără de sfârşit. Iar poveşti fără sfârşit cine să spună, sau, mai ales, cine să asculte? Pentru asta nici măcar nu e nevoie să asculţi, e destul să priveşti pe fereastră.”

Cartea şoaptelor, aşa cum insistă autorul, nu este o carte de istorie, deşi descrie evenimente şi personaje istorice, sau poate mai degrabă oameni de sub istorie. Cum altfel poţi să-i descrii pe cei care au suferit genocidul care deschis seria atrocităţilor secolului XX, dar nu s-au bucurat niciodată de statutul de martiri. Morţi neştiuţi decât de ai lor, nemângâiaţi vreodată de compasiune, şi care aşteaptă încă, de sub nisipurile pustiului unde zac uitaţi, dreptatea istoriei indiferente.

Cartea şoaptelor este, aşadar o carte despre morţi. Este o înşiruire de nume ce mărturiseşte nobleţea armenilor şi înrădăcinarea lor. Toată lumea are stămoşi, nobil însă este doar cel care şi-i aminteşte, spunea un arisocrat francez, având cultul arborelui genealogic. Și ce altceva decât rădăcini pot fi oasele acelor morţi risipiţi? Rădăcini ce se întind, asemenea unui năvod cu ochiuri neregulate, peste tot pământul. Este un pomenilc ce mărturiseşte că morţii nu sunt „trecuţi în nefiinţă”, şi că amintirea lor nu e neroditoare, asemeni deşertului care i-a înghiţit pe mulţi dintre ei.

Cartea şoaptelor este o chemare adresată celor care nu-şi mai recunosc morţii, desrădăcinaţilor, pentru că „noi nu ne deosebim prin ceea ce suntem, ci prin morţii pe care fiecare îi plânge”. Este o poveste despre cei ce îşi trăiau viaţa în mijlocul unor rânduieli, şi nu conform unor proceduri. Până şi cafeaua se prăjea, se măcina şi se bea ca un ritual. „Bătrânii din copilăria mea”, spune Varujan Vosganian „îşi beau cafeaua pe la şase după amiază. Ceremonialul preparării îndruma deja conversaţia pe cale domoală. Îşi făceau niţel loc între perne. Beau cafeaua fără grabă, sorbind zgomotos şi plescăind satisfăcuţi. Era clipa când, în ciuda pribegiilor, a amintirilor însângerate şi a timpului care trece, lumea părea neschimbată şi tihnită, iar sufletele împăcate. Bunicul îşi lua vioara şi cânta, până când zaţul se usca în ceşti, imaginând tot felul de cărări întortocheate. Bunica nu ghicea în cafea, deoarece bunicul spunea că ce e scris trebuie oricum să se întâmple. Iar necazurile sunt date în lume precum iarba sau ploaia. Și, dacă încerci să ocoleşti necazurile prevestite, ele tot se întâmplă, numai că le arunci pe umerii altora. Și atunci, pe lângă câte înduri, de ce să îţi mai iei un păcat în plus?”

Cartea şoaptelor e o poveste despre lucrurile spuse, dar, poate în aceeaşi măsură despre cele nespune, cum este şi istoria unuia dintre bunici. După ce întreaga familie a acestuia a fost masacrată sub ochii lui, ucigaşul „şi-a rostit numele şi l-a pus să-l repete. Apoi a adăugat: «Tu ai să trăieşti! Eşti destul de mare ca să înţelegi. Să spui la toţi cine sunt eu şi ce ţi-am făcut, ţie şi neamului tău!» (…) Pe căpetenia aceea s-a răzbunat în singurul fel în care ar fi putut să o facă. Nu l-a uitat, dar a tăcut întotdeauna în ceea ce priveşte numele său.”

Nu poţi să vorbeşti despre Cartea şoaptelor fără să aminteşti de fotografiile care ocupă un loc central în povestea în care soldaţii se fotografiau pentru a arăta celor de acasă că trăiesc încă, iar cei întorşi acasă se fotografiau şi „neavând cui să trimită fotografiile, voiau să-şi dovedească lor înşişi că mai trăiesc.” Familiile armenilor se fotografiau tot pentru a fixa timpul şi pentru a ajuta memoria. Aveau însă şi aici o anumită rânduială, la fel ca toate lucrurile din lumea aceea în care timpul, deşi uneori se curma brusc, rămânea pentru totdeauna aproximativ.

Cartea şoaptelor este plină de nostalgii şi de tristeţi, ca orice carte despre morţi. Și totuşi, se găsesc resurse, ca în viată, pentru scene de un haz savuros. Iată două astfel de exemple: „Când veneau avioanele americane, stăteam liniştiţi. Ele căutau cazărmile nemţeşti de la şosea. Le bombardau cu atâta precizie, de-o parte şi de alta a drumului, încât le făceau una cu pământul dar şoseaua rămânea neatinsă. Cât despre ruşi, iarăşi nu aveai de ce să te temi. Nu ştiu exact ce căutau ruşii, dar oricum, orice ar fi căutat, nu nimereau niciodată. Doar într-o seară au căzut două bombe în mahalaua noastră. Niciuna n-a explodat. Prima s-a înfundat într-o curte printre zarzavaturi, cealaltă a căzut peste o casă şi i-a găurit acoperişul. Omul a îngropat bomba, să nu se sperie copiii, şi şi-a reparat acoperişul.” O altă secvenţă amuzantă o constitui replica dată unui ofiţer rus de un armean, vorbitor de o românească stâlcită, proprietarul unei ceainării rechiziţionate de armata sovietică: „Știi ce visat eu? … Eu visat aşa: cura meu era varza, tu eram capra şi capra mâncam cura meu.” În definitiv ce altceva poţi spune istoriei când începe să se prăbuşească.

Text publicat în revista Verso, decembrie 2010

 

Cartea şoaptelor, poveştile unor oameni tăcuţi