Viaţa Românească Literary Magazine and Irina Petraş: „The Book of Whispers is an exceptional novel!”

Irina Petraş – VARUJAN VOSGANIAN ŞI REÎNTREGIREA LUMII

Viaţa Românească, nr. 1-2/2015

Într-o anume împrejurare festivă, când scriitori din toată ţara se adunaseră să sărbătorească o cifră rotundă din existenţa breslei, Varujan Voganian a ţinut un discurs scurt şi ţintit, în răspăr cu cele rostite înainte. Atent, deopotrivă, la dimensiunea istorică, la cea simbolică şi la cea sentimental-umană, a ştiut să spună exact ce doreau să audă scriitorii despre destinul lor şi al literaturii române. Când, anul următor, a publicat Cartea şoaptelor, am recunoscut cele cel puţin trei perspective pe care V.V. le aplică lumii prin care trece: Istoria era acolo, cu toată tragedia pe care o încape; Simbolul se putea desprinde din fiecare pagină, în înţelesurile sale largi legate de ritual, memorie/amintire, mit necesar oricărei profunde interpretări a existenţei umane; Sentimentul şi Umanitatea vibrau în fiecare pagină, căci personajele sale au viaţă şi culoare, fior şi căldură. Spuneam, scriind despre excepţionala Carte a şoaptelor, că se văd în ţesătura ei unică şi expresivă urmele unei excelente colaborări a mai multor instrument(ar)e din zestrea lui V.V. Poetul a adus în carte ritmarea prelungă, cu accente de iamb fundamental, valéryan, dar şi vitralierea punctelor cheie ale romanului înspre omenescul fragil şi vibrând. Politicianul a strunit, cu diplomaţie şi ştiinţă a relaţiilor cu oamenii, toate acutele istoriei cu pagini negre, a sa şi a neamului său, a neamului omenesc. Matematicianul a supravegheat construcţia, aşa încât, dacă am desfăşura pe un plan (virtual) cartea şi i-am număra nodurile, reţelele, suprafeţele intersectate, unghiurile, am descoperi o impecabilă geometrie, comparabilă cu cea pe care o desluşim geometrizând tablouri de maeştri. Finanţistul a controlat cu o balanţă strictă dozele de interioritate, cantitatea de descriere de sine şi de alţii, a ales să echilibreze conturile ficţiunii şi ale realităţii – ambele fiind interpretări, în cele din urmă –, să reducă, să înmulţească, să ridice la putere pentru a ajunge la cel mai rotund şi mai nerisipitor dintre mesaje. În fine, armeanul a vibrat altfel, mai fin şi mai lucid, la alteritate, la condiţia de străin în propria ţară (resimţită cu egală intensitate de românii sub vremuri), la singurătatea în mulţime. A ştiut să vadă mai atent ce anume a primit, ce anume i s-a luat.

O întrebare se ivea imediat: ce poate urma Cărţii şoaptelor? Autorul uneia dintre cele mai bune cărţi româneşti de după 1989 se afla, desigur, într-o situaţie inconfortabilă. Exista deja o ştachetă foarte înaltă, în funcţie de care avea să-i fie evaluat fiecare cuvânt scris după. Ei bine, trebuie spus imediat că s-a descurcat perfect. Să ieşi cu o culegere de proze scurte (chiar dacă ele sunt destul de lungi şi de consistente cât să se ivească ideea că ar putea fi considerate mici romane) înseamnă să te recunoşti, indirect şi discret, în faza de gestaţie a unui nou roman. Într-o paranteză. Dar sub regimul relaxat al acestei paranteze poţi pune la lucru forţa şi talentul propunând nişte proze care, deşi comentatorii se vor simţi datori să le compare, obligă la recunoaşterea valorii lor independente de romanul care le-a precedat.

Cele trei perspective sunt şi ele prezente în toată cartea. Jocul celor o sută de frunze şi alte povestiri este, cum s-a observat şi cum o spune autorul însuşi, oglinda societăţii româneşti postdecembriste, dar este şi mult mai mult decât atât. V.V. demonstrează încă o dată că ştie ce înseamnă dozare şi echilibru. Niciunul dintre ingredientele care trimit la o realitate politico-socială contemporană nu e scos în prim-plan. Ele dau un cadru larg şi, până la un punct, ignorabil poveştilor care se joacă pe scena prozastică. Fiindcă marea izbândă a acestor proze este una în sens vast estetică. Traduse, ele ar spune ceva important oricărui om de pe pământ. Căci singurătatea paznicului de statui (La Judecata de Apoi a statuilor) face parte din nomenclatorul semnalmentelor umane dintotdeauna şi de pretutindeni. Tot astfel, iubirea sa ciudată pusă în act, poematic şi magic, dacă vrem, dar cu o poezie şi o magie de care nu duc lipsă marile poveşti despre om, nu-l izolează pe erou, ci îl transformă în emblemă deschisă a singuraticilor fantaşti şi, parţial, donquijoteşti. Când lumea era întreagă şi Dincolo de lumea de dincolo (preferatele mele) aleg să-şi aşeze obiectivul de filmat în două zone apăsat marginale – lumea infirmilor cerşetori şi cea a locuitorilor fantomatici ai marilor gropi de gunoi –, dar ceea ce se vede prin ochii lor neîntregi e lumea însăşi niciodată şi nicăieri întreagă, niciodată pe de-a-ntregul dreaptă şi curată. În cele două proze, V.V. dă proba talentului său uimitor. Realismul descrierilor e feroce, dar livrat în tonuri de tablou flamand (Gabriela Gheorghişor remarcă: „ţesătura prozei lui Varujan Vosganian e bătută cu simboluri precum odăjdiile cu pietre scumpe”), aşa încât grotescul emite semnale tandre pe lungimea de undă a umanului cu majusculă. Personajele sunt memorabile, iar sfătoşenia lor e lipsită de orice stridenţă. Ele filosofează în marginea Lumii (în ambele sensuri ale marginii) cu îndreptăţire, căci se află în locuri privilegiate pentru a observa faţa ascunsă a purtărilor omeneşti. Cruzimea, ura, nepăsarea sunt aproape insuportabile, dar le însoţesc iubirea, dorinţa de mai bine. Prin neîntregul Coltuc se rotunjeşte un elogiu cutremurător adus cărţii, ştiinţei de carte, lecturii. El este, citind, mai întreg decât cei cu toate braţele la locul lor („Îi plăceau literele acestei cărţi, erau frumos rotunjite, literele de început erau mai mari, înflorate. Întoarse colţul paginii cu limba. Foaia era poroasă, ca o piele privită prin lupă. Avea şi un gust nou, ciudat, parcă ar fi fost petale pisate ale florilor de primăvară. Povestea începu cu propoziţii lungi, leneşe care, deja, după două‑trei pagini, începură să se legene. Literele se alungeau, începuturile încolţeau, crescând neînchipuit, cu o tulpină firavă, dar apoi un trunchi de‑a dreptul, cu scoarţa încrustată, florile strivite erau ale unui cais ori ale unui migdal şi chiar şi paginile, întoarse cu limba, căpătau gust de sâmbure de caisă ori de migdală.”). Limbajul periferic este reprodus cu o naturaleţe formidabilă, iar interstiţiile filosofic-meditative consună perfect. Oglinzile aparent diforme prind în apele lor tot ceea ce e uitat în goana zilei. Gabriel Chifu are dreptate: V.V. „E poliedric. Totodată, e pluristratificat, complex, plin de nişe şi de firide, de adâncimi”.

În Legătura de leuştean şi în Jocul celor o sută de frunze, se transmite şi mesajul de profunzime al volumului: viitorul nu ne poate fi accesibil dacă trecutul nu a fost ruminat şi aşezat la locul lui în devenirea oamenilor. Întâmplările atroce nu prin vendete fără frunte se pot răzbuna, ci prin asumarea omenescului lor oricât de scăzut şi prin exersarea oricât de trudnică a iertării. Perfect lucrată întretăierea timpurilor, amintirea – înmiresmată ori plină de umbre negre şi duhori – fiind maestrul de ceremonii al poveştilor. Vârste sau epoci revolute reînvie şi informează prezentul, îi dau consistenţă şi îi destramă zidurile. Marius Miheţ vorbeşte despre o „ştiinţă a morţii” (sintagmă foarte familiară mie!) cu bune argumente, căci decantarea prezentului din perspectiva trecutului e o asumare lucidă a destinului de fiinţă muritoare, prea strâmtă destinal pentru a se pierde în fanatisme ale răzbunărilor demolatoare care nu lasă niciodată neatinsă victima.

Şi acest volum, ca şi romanul, ar fi putut să se numească al lecuirii, căci scrisul/povestea ca tămăduire e un laitmotiv: „Viaţa oricărui om e alcătuită doar în parte din ceea ce trăieşte în timp real, restul, în părţi egale, fiind alcătuit din lucrurile de care îţi aminteşti, din lucrurile pe care le speri şi din cele de care te temi”. Şi: „Zăpada începuse să se aşeze. Cerul cobora în pămătufi înstelaţi. Asfaltul, crăpat de frig, lăsa copacii să crească iarăşi, din trunchiurile lăţite ca nişte tălpi, sub caldarâm. Zidurile vechi se ridicau din nou şi pământul se lecuia de betegelile şi de spaimele adunate în vreme. De sus, lumea începea să se vadă în toată limpezimea ei, reîntregită, rotundă…”

Varujan Vosganian, Jocul celor o sută de frunze şi alte povestiri,

Editura Polirom, Iaşi, 2013, 438 pagini