Povestea ultimului Merzian din Focşaniul de altădată

Publicat de Aurelian_Ivan2014-09-27 00:59:00

Bătranul armean, care a trăit în Focşani, apare în “Cartea Şoaptelor”, scrisă în urmă cu caţiva ani de Varujan Vosganian. Andon Merzian, ultimul pantofar din Focşani, este o emblemă a pantofilor de lux în oraşul de altădată. Despre el a depănat amintiri una din verişoarele sale, Reaboşapka Aznif

A fost odată un pantofar…. şi a murit. Ar fi prea simplu să spunem povestea ultimului Merzian. În spatele acestui cuvant ”pantofar” se ascunde o poveste care începe de acum peste 100 de ani. Este ultimul pantofar al unui oraş pe care îl mai găsim doar în cărţile poştale şi în fotografiile care au supravieţuit celor două războaie mondiale. Povestea armenilor din familia Merzian, cat s-a putut reconstitui din documentele de la Arhivele judeţului Vrancea şi din Cartea Şoaptelor, începe în Turcia, în anul 1903 cand s-a născut Andone Merzian, la Constantinopole. Dar mai înainte de naşterea lui, părinţii săi au fost alungaţi de undeva din Malatya, vestul Turciei. În anul1933, pe strada Mare a Unirii, Andone Merzian, aşa apare în document, a deschis o firmă de încălţăminte şi cizmărie, depunand la dosarul de înmatriculare a firmei un libret de exercitare a profesiunii nr. 47536/1930 eliberat de Inspectoratul Muncii Bacău. A învăţat această meserie de la tatăl său, aşa cum se spune şi în Cartea Şoaptelor. Pe strada Mare, unde avea cizmăria, construcţia nu era proprietatea lui Merzian, el fiind chiriaş în acel loc. Casa pe care o cumpărase în Focşani între anii 1930-1940, era situată pe str. Dobrogeanu Gherea nr. 28, la doi paşi de casa lui Neculai Jecheanu. Acolo locuia, iar pe strada Mare avea doar atelierul de cizmărie. Cei doi copii au dus meseria mai departe Soţia lui, născută în anul 1904, apare în documente Joiţa , Zoişa şi chiar Zavi ori în Cartea Şoaptelor Zaruhi, deci se pare din acelaşi neam armenesc. S-a căsătorit cu aceasta înainte de anul 1930, iar date suplimentare pot fi aflate de la Arhivele Bacău, unde şi-a legalizat profesia în 1930 şi unde se păstrează Inspectoratul de Muncă Bacău sau de la Arhivele din Bucureşti, unde în fondul Ministerului Industriei şi Comerţului au fost depuse în anul 1932 acte necesare înmatriculării firmei acestuia din Focşani, dar care datorită naţionalităţii trebuia avizată de la Bucureşti. Cei doi copii ai săi născuţi în anii 30, Kricor şi Dicran au învaţat meseria tatălui şi, se pare, au trăit şi au muncit toată viaţa la Focşani. Bătranul Andone a trăit mult, chiar şi în anul 1982 el figurand în viaţă pe strada Dobrogeanu Gherea la nr. 28. Kricor Merzian a dus meseria tatălui său la rang de artă în Focşaniul de altădată. A iubit atat de mult meseria încat, chiar şi la 70 de ani, după ce se retrăsese de mulţi ani din domeniu, lucra acasă pantofi sau repara, cel puţin aşa susţine una din verişoarele sale, Reaboşapka Aznif. ”Era foarte vesel, era primitor, lucra acasă chiar dacă era foarte în varstă, îl cunoşteau mulţi pe dansul”, spune verişoara lui, şi ea ajunsă la venerabila varstă de 80 de ani. Bătrana locuieşte în Republica Moldova şi a venit să vadă mormantul bătranului Merzian.

Verişoara lui Andone Merzian, Reaboşapka Aznif, care locuieşte în Republica Moldova, a povestit despre bătranul armean

Verişoara lui povesteşte că îi plăcea mult să joace table şi că aveau o legătura specială cu el. Bătranul armean avea 84 de ani cand a murit, el a fost înmormantat de curand de cele două nepoate ale sale în cimitirul armenesc din Focşani. Krikor Merzian a fost înhumat în Cimitirul Armenesc din Focşani, alături de tatăl şi de fratele său, Dicran, el însuşi un personaj al Cărţii Şoaptelor. (Aurelian IVAN) Unul dintre eroii din „Cartea Şoaptelor” a lui Varujan Vosganian

“Cartea şoaptelor” spune povestea destinului tragic al bătranilor armeni de altădată

„Atunci, se scărpină Anton Merzian, să-i fie, cum l-o fi chemând, ţărâna uşoară, nu? Dar, vorba e, noi ce facem? – Evreii ce zic? sări Agop Aslanian. Să-l întrebăm pe doctorul Argintaru. Dacă e ceva, ei află primii… Dacă evreii o iau din loc, trebuie să ne mişcăm şi noi. Înseamnă că iar începe… – Eu nu mai plec nicăieri, bine? spuse răspicat Anton Merzian. Am pensie? Am loc de veci la cimitir? Slavă Domnului, pentru toţi nenăscuţii. Mai iese ceva şi din cizmărie? Şi Zaruhi, nevastă-mea, ce zici, nu-i surdă ca lemnul? Unde să mai plec? – Nici eu n-aş mai lua-o din loc, spuse Arşag. Fă socoteala: de la Şabin-Karahisar la Alep, de la Alep la Odessa, Chişinău, Brăila, Silistra şi acu, după război, aicea, la Focşani. N-am adunat în viaţa asta a mea nici cât să umpli o căruţă. – Ţie ţi-e uşor să vorbeşti, nu? zise Anton Merzian. Dar eu, că mi-am făcut casă? O iau în spinare, ca melcul? – Ca să nu mai vorbim de locul de la cimitir, nu-i aşa? îl maimuţări Krikor. Între ei era o veche rivalitate. Părinţii lor fuseseră cizmari, la Malatya. Pe aceeaşi stradă, uitându-se chiondorâş fiecare la firma celuilalt şi încercând să-şi fure clienţii. Pe vremea aceea, cizmăria se afla la mare preţ şi nu era puţin lucru să deprinzi meşteşugul argăsitului, croitului şi potrivelii pe cel mai nimerit calapod. Atelierele au fost făcute una cu pământul, prădate de populaţia săracă, turci şi kurzi, în timp ce armenii au fost adunaţi în convoaie, la marginea oraşului. Cu meşteşugul învăţat de la părinţii lor, băieţanii s-au salvat de la foamete. Şi luând-o fiecare pe drumul lui, s-au nimerit amândoi, la o mie de kilometri depărtare, la aceeaşi răscruce. Atelier lângă atelier, cizmărie lângă cizmărie, pe Strada Mare din Focşani, între magazinele evreieşti. Evreii au plecat ori s-au lăsat de negoţ, prăvăliile celor doi au rămas. De fapt, le-au rămas clienţii, căci atelierele funcţionau oarecum ilegal, fără firmă şi autorizaţie. Cu atât mai dârză şi mai surdă era lupta dintre ei. În ultima vreme, Anton Merzian dobândise un avantaj. Îşi angajase fiii, pe Cocor şi pe Dicran, la Cooperativa meşteşugărească şi ei aduceau, pe înserat, piele, cleiuri, pingele şi cuie pe care le potriveau în atelierul de acasă. Krikor ameninţase că-i toarnă la miliţie, la securitate, la financiar, peste tot. „Eşti prost? pufnise Anton. Până să mă ia pe mine, nu te arestează mai întâi pe tine? Ţie unde ţi-e firma?” Krikor înghiţise în sec, el n-avea copii să-l ajute şi stătea serile cu nevasta lui, Paranţem, adică Paraschiva, să numere înciudat clienţii care băteau la uşa lui Merzian, cu sacoşe doldora de pantofi scâlciaţi. „(fragment din Cartea Şoaptelor, scrisă de Varujan Vosganian, care a copilărit la Focşani, oraş unde mai trăiesc părinţii săi)

http://www.ziaruldevrancea.ro/educatie/1588808501-povestea-ultimului-merzian-din-focsaniul-de-altadata.html