Cartea memoriei, Paul Aretzu

Într-o perioadă plină de confuzii, de impostură, în care între politică şi cultură există mari diferenţe, chiar incompatibilităţi, Varujan Vosganian reuşeşte, prin talentul, competenţa, seriozitatea, echilibrul său, să se impună ca un om de succes, fiind, după un model istoric, senator, ministru şi scriitor. A publicat trei volume de poezie, Şamanul albastru (1994), Ochiul cel alb al reginei (2001), Iisus cu o mie de braţe (2005), şi unul de nuvele, Statuia comandorului. Varujan Vosganian este şi liderul comunităţii armenilor din România.

Despre o lume enigmatică, redescoperită, compensatorie vorbeşte recentul său roman, Cartea şoaptelor (Editura Polirom, Iaşi, 2009), în care motoul (Noi nu ne deosebim prin ceea ce suntem, ci prin morţii pe care fiecare îi plânge) şi începutul cărţii (Eu sunt mai ales ceea ce n-am putut împlini) sunt simptomatice pentru căutarea unei identităţi de profunzime. Proza este realistă, cu recuperări memoralistice, autenticiste, alteori, fantastică, parabolică, cu un discurs sigur, fluent, cu extensiuni poetice şi mai ales cu o structură foarte bine motivată.

În ansamblul ei, cartea are caracteristicile (minuţioase) ale unei monografii afective. Planurile ei sunt multiple. Pe lângă eposul exodului şi genocidului armenilor, care ocupă partea centrală şi care se extinde de la familia sa la un întreg popor, pe lângă istoria narativă a comunităţii din România, o atenţie sensibilă este acordată culturii, obiceiurilor, mentalităţii armenilor.

Observator al tuturor gradelor de afectivitate ale copilăriei, autorul prezintă propria experienţă de viaţă, imagini ale mitologiei casei, ale rudelor percepute adesea legendar. Din această categorie fac parte cei doi bunici, Garabet Vosganian şi Setrak Malichian, martori ai unei istorii cutemurătoare, imigranţi care „nu au avut niciun mormânt la căpătâiul căruia să stea şi să-şi plângă părinţii” (p. 27). Viaţa grea, plină de lipsuri, regimul autoritar comunist, frica omniprezentă, insidioasă au produs psihologii, au determinat disimulări: „În copilărie, am trăit într-o lume a şoaptelor. Ele se rosteau cu băgare de seamă. Abia mai târziu am aflat că şoapta are şi alte înţelesuri, cum ar fi tandreţea sau rugăciunea.” (p. 31). De aceea, romanul caută să cuprindă cu răspundere, cu nostalgie, cu înţelegere, diversitatea şoaptelor care vin din trecut, din prezet, din sânge, din minte, din credinţă, lăsându-se descifrate/amplificare, ca sunetele într-o orgă, în cartea care încă se scrie, care nu are sfârşit.

Înainte de a fi un autor al memoriei, un mărturisitor al martorilor, scriitorul este un specialist al senzorialităţii, un rafinat al gastronomiilor (orientale). Mirosurile existenţiale se costituie într-un adevărat cult: al aluatului care are viaţa lui, al cărţilor, al cafelei, al dulapurilor, al ungherelor, al lucrurilor, al oamenilor. Orbul Minas este un hipersensibil, capabil să citească numai cu degetele. Armenii preţuiesc covoarele ca pe nişte odoare, ţesând în ele istorii şi simboluri, cufundându-şi în moliciunea lor picioarele goale. Cum există o artă a ceaiului, există un ritual şi o adevărată artă a cafelei, constând în prăjitul ei, râşnitul („Râşnitul dura cam o mie şi cinci sute de învârteli. Râşniţa se încălzea. […] Din când în când, bunicul îşi presăra în palmă câte puţin, adulmecând, cu aerul pe care îl au detectivii, când preţuiesc captura de narcotice.”, p. 17), fiertul, luatul caimacului – în mai multe rânduri, alegerea ceştilor, aşezarea scaunelor – utilate cu perne moi – în cerc, pentru taifas.

Moştenind harul de a povesti, ca discipol al bunicilor şi al bătrânilor comunităţii, discursul lui Varujan Vosganian nu este frust, nemediat, ci unul rafinat, învăluit în poezie, alegorie, simboluri, învăţătură, cultură, după modelul unei calinerii orientale. Chiar atunci când reconstituie din amintiri, din mărturiile rudelor şi ale prietenilor apropiaţi istoria familiei – perioada dezastruasă, stalinistă, deportările, crimele, atrocităţile, autorul o transformă într-o elegie tulburătoare, atent la ritualul povestirii, la expresia ornamentată, la raţionamentul invers, mai relevant. Persistă încărcătura afectivă, onestitatea şi abundenţa imaginarului narativ. Adevăratele teme, ascunse în subtext, deductibile, sunt cele de meditaţie existenţială, despre rostul vieţii, despre moarte, despre anamneze – care vin de la strămoşi ca sprijin moral, despre timp, despre îndelungatul proces de formare a personaităţii unui tânăr, despre lume ca ritual şi rânduială cărora oamenii trebuie să li se supună, despre memorie şi răzbunare. Cursul cărţii este unul sinuos, labirintic, alcătuit din numeroase reveniri, din obsesii, din intersectări de planuri, din extrapolări, din simboluri poetice, ceea ce conferă textului o vivacitate specială. Autorul însuşi este, ca şi bunicul Garabet, odinioară, un foarte iscusit fotograf de epocă, obligat, pentru a exista în nemuritoarea imagine, să se încadreze în cele trei secunde necesare pentru ca aparatul să se declanşeze singur. De asemenea, el caută unghiul perfect din care să poată surprinde imaginea reală a oglinzii. Respectând condiţia memorialisticii, cartea este scrisă cu voluptate narativă, dintr-o suflare, cu grija autorului de a nu fi excedat de evenimete şi de a rămâne în raza obiectivului.

Pornind de la vocaţia definitorie a armenilor, care i-a salvat atunci când, fără ţară, au emigrat în toate părţile pământului, autorul face o memorabilă evocare a comeţului – a tejghelei ori a depozitelor cu marfă: „Făina părea pulbere de argint şi boabele de sare sclipeau ca nişte cristale de peşteră. Gurile deschise ale sacilor de cânepă priveau ca ochii unor vieţuitoare marine, pachetele erau sidefii, iar hălcile şi salamurile atârnate de cârlige se roteau ca nişte păsări cu aripile întinse.” (p. 69). El adaptează perfect ritmul, scriind o proză tihnită, de atmosferă, care are ca(ti)fea în interior, alcătuită din evocări primordiale, din memoria senzorilor, din restaurarea stărilor, recurgând la o fastuozitate descriptivă. Se devoalează poezia şi miracolul prăvăliilor şi ale productelor: băcănia lui Bobârcă, magazinul de dulciuri al lui Angheluţă, depozitul de achiziţionat sticle al lui Mercan, taraba ambulantă a vânzătorului de alviţă, sifonăria domnului Romaşcanu, Aprozarul, ceasornicăria lui Vrej Papazian, cofetăria de la gară. Toate alcătuiesc un fel de mahala celestă a memoriei, un târg fabulos, o geografie a mirodeniilor, a darurilor, a negoţului şi a bisericilor, a deambulaţiilor şi a comuniunii. După ce pomenise Craiova natală ca pe un arhetip, înţesată de mitologii sinestezice, Focşaniul este locul în care se conturează apartenenţa şi demnitatea etnică. Este semnificativă imaginea unei lumi a relativităţii, a lentoarei, în care timpul pare a nu avea nici dimensiune, nici direcţie, transformat într-un moment al aşteptării fără ţintă, al cafelei, al jocului de table, al ruminaţiei, al lâncezelilor, al taifasului, al degustării liniştii. Crepuscularitatea aceasta eternă este însă tulburată de accesele de memorie, cum ar fi adunarea cam grotescă din cavou a unor membri ai comuntăţii, pentru a discuta politică şi a asculta postul BBC.

Destinul armenilor a fost însă unul deosebit de tragic. Dezrădăcinaţi, debusolaţi, şi-au găsit cu geu o a doua patrie, au făcut eforturi de adaptare, au fost ademeniţi să se repatrieze în Armenia Sovietică ori au fost deportaţi în Siberia, unde cei mai mulţi şi-au găsit sfârşitul. Personajul favorit, omiprezent, cu un caracter puternic, mentor fascinant, pitoresc, este Garabet Vosganian, bunicul imigrant cu îndeletniciri multiple, fotograf, pictor, filosof sui-generis, violonist (notist), memoria cea mai lucidă a cărţii. „În curtea noastră din Focşani, pe banca de sub cais, bătrânii se adună după-amiaza la cafea şi povestesc despre apusurile de pe malul Bosforului şi despre gustul strugurilor copilăriei.” (p. 191). Cartea şoaptelor, a recuperărilor, este, pe lângă una a amintirilor, şi una a memoriei imaginilor, a învierii fotografiilor, a developării din istorie a evenimentelor şi a protagoniştilor.

Deşi romanul se ocupă în principal de tragedia unui popor, de un genocid în diferitele sale forme, componenţa lui este flexibilă, pe alocuri ironică sau umoristică, alteori lucidă, lipsită de vreun fel de patetism formal. Atrocităţilor la care sunt supuşi armenii din Trabizonda le corespunde, la altă scară, reprimarea, din 1957, din satul Vadu Roşca, a ţăranilor care s-au opus colectivizării. De altfel, conceptul de roman este insuficient pentru a defini amestecul insolit de istorie, de memorialistică, de ficţiune prezente în carte. Uneori, scriitorul recurge cu perspicacitate la autoreferenţialiate, vorbind despre o carte virtuală, născută înainte de a fi fost scrisă, despre relaţia alambicată dintre autor, narator şi personaj, despre poziţia privilegiată a scriitorului ca prim cititor al său, despre jocurile realităţii şi ale ficţiunii.

Pe dimensiunea poetică a cărţii, sunt evocate fructe legate de istoria şi cultura armenilor, caisa – a cărei culoare formează fundalul steagului naţional, rodia – cea cu trei sute şaizeci şi cinci de sâmburi, nucile, alunele, migdalele, fisticul: „Ele veneau împreună cu bătrânii mei şi cu izurile orientale care îi însoţeau, strecurându-se printre canaturile uşii.” (p. 275). Alternanţele frecvente creează o dublă carte, a decăderii, dar şi a renaşterii, aspect care nu se pierde pe percurs, fiind teza ei.

Gesturile simple, întâmplările semnificative conţin în ele o puternică încărcătură dramatică, iar Varujan Vosganian este un mare specialist în a le regiza. Aşa este peregrinarea prin Munţii Vrancei a fostului industriaş Hartin Fringhian, regele zahărului, care ia legătura cu gherilele din rezistenţa anticomunistă. Pentru a subzista, el adună nuci din livada abandonată a fostei sale fabrici, privit însă cu respect de foştii săi angajaţi.

Cartea şoaptelor nu este o carte de istorie, ci una a stărilor de conştiinţă.” (p. 310), declară autorul. Cutremurătoare, în acest sens, sunt paginile care prezintă atrocităţile, masacrarea a peste un milion de armeni de către soldaţii turci. Cruzimile, barbaria depăşesc înţelegerea umană, fiind exterminaţi fără milă bărbaţi, copii, femei, bătrâni. Convoaiele şi taberele deportaţilor sunt prezentate sub forma unor cercuri infernale, ca un calvar determinat de o ură de neînţeles. De altfel, cartea are numeroase corespondenţe biblice.

Inspirate fie de dramele exodului, fie din viaţa emigranţilor, fie de realităţile româneşti din perioada comunistă – ceea ce dovedeşte că răul nu are graniţe, fie din întâmplări de familie, povestirile par a nu se mai termina, convertindu-se însă într-o filosofie gravă asupra timpului, a existenţei, a morţii. Autorul însuşi doreşte ca, din cunoaterea şi înţelegerea celorlalţi, să afle mai multe despre sine. Înţelepciunea sa existenţială se îndreaptă spre o voluptate a înţelegerii (uneori, paradoxal, dureroasă), constând în atitudinea contemplativă (a povestitorului), dar şi în elogierea darurilor firii, a plinătăţii lumii, a roadelor, culorilor, miresmelor, sunetelor, a veselirii şi mulţumirii minţii. Armătura unei asemenea cărţi alcătuite din curgerea de neoprit a povestirilor o constituie împletirea continuă (ca într-un covor) a istoriei mari, dramatice, a poporului armean, cu numeroasele destine individuale care, de fapt, o alcătuiesc, închipuind zidul şi iedera. Prinşi de tumultul vieţii, agitându-se între barbarie şi memoria neiertătoare, supravieţuitorii ajung să se întrebe care este rostul existenţei, unde este Dumnezeu: „Cel care va povesti despre noi va trebui să scrie că în cartea aceasta oamenii mor cu ochii deschişi, câtă vreme ceea ce au trăit nu a fost destul ca să-i ajute să găsească răspunsul.” (p. 477).

Depunerea ofrandelor, în finalul cărţii, de către vii şi de către morţi, în cutia aşezată înaintea altarului, reprezintă un moment alegoric şi sintetic, făcându-se astfel un inventar al dramelor nesfârşite, ca jertfe ale mântirii: pantofii – simbolizând calvarul străbătut de poporul armean, harta – simbolizînd ţara mult visată, ştampila Consulatului iluzoriu – semn al speranţei, fotografiile mărturisitoare, testamentele foştilor proprietari rămaşi fără avutul lor, părţi ale corpului vătămate de călăi, restituite ca în fresca de la Voroneţ, felinarul orbului Minas, un şirag de mătănii din sâmburi de măsline, o pereche de cătuşe, duhul nevăzut al cuvintelor, ţărâna pulberii de cafea. Urnă şi chivot, totodată, cutia cu daruri este purtată de-a lungul oraşului Focşani, adică de-a lungul istoriei şi poveştii. În final, chivotul răspunsurilor despre viitor este sceptic, deoarece Cartea şoaptelor povesteşte mai ales despre învinşi, despre victimele nevinovate, despre caii rămaşi uitaţi pe câmpul de luptă, după ce s-a consumat bătălia.

Cartea şoaptelor este un roman complex, de o mare forţă narativă, dens, combinând admirabil ficţiunea cu memorialistica şi cu documentarul, conţinând o caracteristică exotică, realizând o tensionată panoramă istorică şi (auto)biografică, cu multe întrebări, cu multe sugestii, ştiind să dezvolte eposul spre dimensiunea poetică sau meditativă. Preluând o imagine proprie autorului, această insolită şi remarcabilă carte are savoarea şi generozitatea rodiei, fiind o unitate de seminţe diferite.