Dan Anghelescu – Memoria povestilor, un debut de exceptie in arta romanului


Cu un veritabil har de narator levantin, Varujan Vosganian reuşeşte un debut de excepţie în arta romanului[1]. Aşa se face că hălăduirea prin tragicele orcane ale istoriei trimite cu gândul la un subtil ceremonial de învăluire iniţiatică. Autorul are conştiinţa şi ֊ fără îndoială – se simte depozitar al unei arhaice şi ezoterice cunoaşteri în temeiul căreia emite aserţiuni definitive: „Singurul lUCru pe care oamenii îl au în comun – ne încredinţează el – sunt poveştile. Când spui că doi oameni sunt din acelaşi neam, înseamnă că au ascultat aceleaşi poveşti. Despre eroi se pot spune poveşti, căci ele au întotdeauna început şi sfârşit. Despre cei care îndură şi, mai ales, îndură înţelegând, nu poţi povesti, căci suferinţa lor e fără de sfârşit”. Este concentrată aici o întreagă filozofie a colectivităţilor victimizate, a celor despre care s-a crezut că sunt hărăziţi să fie dizolvaţi de istorie, fără urme şi fără amintiri. Şi totuşi, aşa cum spune bătrânul Garabet- personajul cheie al cărţii ֊ „întotdeauna rămâne cineva care să povestească”.

Diluată până la dispariţie, personalitatea celui rămas să povestească suportă exigenţele cu totul speciale din care se lasă întrezărită o veritabilă etică a neuitării. Realitatea lumii despre care se povesteşte este trecută printr-un filtru al inocenţei: privirea, înţelegerea şi rostirile ce se derulează în paginile cărţii aparţin unui copil: „…Nu aveam încă dreptul la propriile urme căci se întâmplaseră prea multe lucruri dureroase înainte de naşterea mea”. Ceea ce nu înseamnă că povestaşul rămâne indiferent faţă de cele ce se petrec în propriile povestiri. El este cel ce trebuie să-şi îmbrace sufletul cu toată istoria (se va citi suferinţa!) neamului său.

Povestirea devine astfel o ieşire din categoriile de spaţiu şi timp; un atopos, un climacterium tempus, nod al întretăierii vremelniciilor, restituire a indicibilului trecutelor vieţuiri. Aşa cum a gândit-o autorul, Cartea şoaptelor adună „…o poveste pe care nimeni nu o spunea pe de-a-ntregul, de parcă fiecare se temea să înţeleagă totul, încercând astfel să-şi mântuie viaţa de lipsa de sens.”

Să nu pierdem din vedere, totuşi, esenţiale temeiuri ale acestui roman. Ele se dezvăluie dintr-o profundă-şi evident fertilă-încredinţare: memoria trebuie să fie beneficiară a unor imprescriptibile drepturi. Ne vom reaminti că un text al lui Tzvetan Todorov atrăgea atenţia lumii contemporane asupra unuia dintre (altădată) nebănuitele pericole pe care veacul XX le-a dezvăluit fară menajamente: Uitarea! Totalitarismele (indiferent de natura lor) au declanşat cea mai brutală, agresivă şi aberantă operaţie de întunecare, disipare şi ştergere a memoriei. Din această perspectivă Sud-Estul european (mai mult decât oricare altă zonă a bătrânului continent) s-a confruntat cu perspectiva prăbuşirilor dincolo de ultima limită a ceea ce s-a înţeles vreodată prin omenesc.

Desigur, impresiile produse de textul unei cărţi sunt, mai totdeauna, labile şi deci discutabile. Dar, în cazul de faţă, ar fi greu să nu sesizăm stranietatea unei anumite vibraţii care – interogativ-neliniştitoare aşa cum ni se dezvăluie – domină întregul discurs al romanului. Ca şi într-una dintre cărţile lui Mircea Eliade cititorul se întâlneşte cu acea realitate ostilă pe care autorul Nopţii de Sânziene o identifică sub numele de teroare a istoriei2. Desigur nu va fi vorba în nici un caz de o influenţă. Insă frapant rămâne totuşi faptul că – şi în Cartea şoaptelor – este vorba de o tentativă, de altfel cât se poate de proprie, de exorcizare a ceea ce îndeobşte se înţelege prin termenul de Zeitgeist. Să mai notăm, de asemenea, că, în măreţia lor epică,poveştile reprezintă concretizarea unei tentative de evadare, de eliberare din angrenajele inexorabilului mecanism al istoriei. A privi de departe spectacolul ei presupune a-ţi lua acea libertate capabilă să te ridice pe înălţimile unei înţelegeri superioare. Ceea ce echivalează cu o deschidere de orizonturi care – de la un anume nivel ֊ incumbă şi angajează responsabilitatea. Este evident că autorul a gândit în profunzime toate acestea. Textul nu lasă nici o urmă de îndoială în acest sens. Deplin edificatoare devine afirmaţia unuia dintre personaje: „Scrisul, se spune, eliberează. Le-am scris, acum pot să le uit. Cititul, în schimb, împovărează. Să le citească alţii să nu le uite.”

Prin vocaţia ei de document mărturisitor, Cartea şoaptelor, cu indelebila ei amprentă levantină, se prezintă numai aparent (şi într-un plan cu totul secundar), ca împlinire – din partea autorului ֊ a unor expectaţii din sfera artisticului. în acest sens obiectivele propuse de acesta îşi iau o limpede distanţă şi ֊ ca atare – nu manifestă tentaţia de a se epuiza ori a se cantona (cu întregul evantai de semnificaţii şi aşteptări), în suficienţa abstractă şi tară ecouri a unui clasic exegi munumentum aere perenins.

Mai degrabă suntem înclinaţi să credem că mobilurile demersului său vizează iluminarea acelor sensuri asupra cărora (re)gândirea noastră de astăzi pare că, totuşi, nu a zăbovit şi încă întârzie să zăbovească îndeajuns. Din perspectiva aceasta s-ar părea că profeţia ֊ pe care Hannah Arendt o avansa la finele celui de al doilea război mondial îşi află şi în cazul de faţă o împlinire, în sensul că problema râului totalitar, a răului genocidar a devenit între timp o problemă universală, una de o covârşitoare importanţă pentru contemporaneitatea noastră şi – cu precădere ֊ pentru aceea a trăitori lor din Sud-Estul european. Cartea şoaptelor – dintr-o asemenea perspectivă – poate fi înţeleasă ca un memento al celebrei şi îngrijorătoarei aserţiuni a lui Arnold Toynbee: History is again on the move!

Evident, enigma fiinţării umane şi respiraţia acelui misterios ceva care subzistă ca un inalienabil al libertăţii constituie una dintre obsesiile ce dinamizează imaginarul – şi totodată anvergura lirică a acestei cărţi.

Bunicul Garabet, personaj fabulos, pare a fi un veritabil Duca e maestro al povestitorului-copil pe care îl trece prin cercurile danteşti ale istoriei neamului său, acolo unde se va încărca de povara şoaptelor, de povara mormintelor neamului care trebuiesc ridicate şi purtate pe umeri, a morţilor anonimi sau a morţilor ale căror nume încă plutesc în şoaptele bătrânilor. Acelaşi înger bătrân, bunicul Garabet, îl introduce într-o dimensiune identitară: ,JVoi nu ne deosebim prin ceea ce suntem, ci prin morţii pe care fiecare îi plânge”. Situându-se între poetic şi sapienţial, discursul romanesc al lui Varujan Vosganian se configurează ca o veritabilă pedagogie a suferinţei şi a morţii celor care „au înţeles din secolul lor doar cât e de greu să mori în acelaşi pământ din care te- ai născut.” Adăstând acolo unde istoria, ca amprentă irepetabilă de evenimente devine răscrucea determinantelor ontologice ale unei anumite umanităţi, romanul acesta se situează sub semnul acelei urgenţe potrivit căreia anumite acte de memorie trebuie aduse în faţa instanţelor conştiinţei universale! (Jacques Derrida).

Dacă bătrânii armeni ai copilăriei lui „nu au avut nici un mormânt la căpătâiul căruia să stea şi să-şi plângă părinţii” şi au fost nevoiţi să-şi poarte „mormintele cu ei pe unde au rătăcit” tot ei sunt aceia care nu au avut nici dreptul să capete un glas în istorie, lată de ce Varujan Vosganian este un mărturisitor, un purtător al cuvintelor pe care ei n-au avut îngăduinţa să le rostească decât în şoaptă: „în copilărie, am trăit într-o lume a şoaptelor. Ele se rosteau cu băgare de seamă. Abia mai târziu am aflat că şoapta are şi alte înţelesuri cum ar fi tandreţea sau rugăciunea.” Şi iată şi descrierea celor care erau destinaţi să se cufunde in neantul uitării: „.. .Stăteau pe băncile de lemn, cu spatele drept, cu frunţile sus. vorbind. Nu se aplecau unii spre alţii când îşi coborau vocea. îşi auzeau şoaptele cu o dibăcie nemaipomenită. /…/ (şoaptele lor), vibrau altfel în aer şi le simţeau prin piele, ca liliecii.”

O densă atmosferă, aproape picturală, configurându-se din elemente de sorginte orientală impregnează paguiile acestei cărţi. Varujan Vosganian este – în contemporaneitate ֊ poate cel mai rafinat poet al lumii Levantului. El ştie să ducă imaginaţia cititorului în preajma misterioaselor cărţi ale vechimilor, a fabuloaselor covoare (care sunt ca Biblia, spune bătrânul bunic Grabet: găseşti totul în ele, de la începuturi până azi)՛, ştie cum să-1 facă părtaş la ceremonialurile râşnitului şi preparării cafelelor (khaife). Lumea cazanelor de magiun, a graţioaselor vase şi ibrice de aramă (ghezve), apoi sunetul ceştilor (fingean), rumoarea poveştilor pe care bătrânii le tot înfloresc amestecând persana, araba, turca, armeana şi rusa, lumea aceea trăieşte în paginile cărţii lui laolaltă cu numele frumoase şi stranii ale celor care au însufleţit-o cândva: Arşaluis, Armenuhi, Paranţem, Satenig, Krikor, Arşag, Khoren, Setrak. Această frescă tragică a istoriei, modul în care ea este dominată în diegeză (cea mai veche structură epică) capătă – fară îndoială – o aură de măreţie epică. Vizibila apetenţă pentru oralitate atestă – şi ea – apartenenţa acestei cărţi la spiritualitatea lumii Levantului. în acest sens pledează şi prezenţa- mereu sesizabilă – a unui fenomen de discretă vibraţie şi incandescenţă mistică ce iradiază continuu şi suigularizează desfăşurările narative. (Biserica, se spune în carte, este dovada existenţei unei comunităţi). Ea stăruie şi în fond domină romanul în întregimea orizonturilor lui înceţoşate de întâmplări ale soartei: civilizaţie şi barbarie, cultură, tragism, durere, confruntări, credinţă, toleranţă, înţelepciune, speranţe rareori împlinite.

în peisajul prozei contemporane, Cartea şoaptelor recucereşte în chip miraculos ceva din pierduta vitalitate a cuvintelor şi ne întoarce cu gândul la una din rostirile lui Mircea Eliade care, chiar dacă se referă la cultura română, poate trimte la confluenţa de spiritualiate levantină ce cuprinde laolaltă români, greci, armeni etc: „Noi, spunea el, ne aflăm realmente la mijloc, între două culturi, Orientul şi Occidentul, noi putem înălţa un fel de pod, putem înlesni comunicarea valorilor din Occident şi Orient şi viceversa. Şi asta nu numai pentru că suntem unde suntem – în Orient şi totuşi în Occident – dar pentru că suntem una din puţinele culturi europene care am păstrat încă vii anumite izvoare ale culturii populare şi deci arhaice.”3

Dan Anghelescu


[1]Varujan Vosganian, Cartea şoaptelor. Iaşi: Editura Polirom, 2009.528 p.

: Mircea Eliade. Noaptea de Sânziene. Bucureşti: Ed.Jurnalul Naţional, 2010.

‘ M. Eliade, L. ‘Epreuve du lahyrintlie. Entretiens avec Claude- Henri Roquet. đ© Relfond. Paris. 1978. p. 74.