Drumul poveştii: de la realitate către simbol, de Mihaela Albu


A tunci când închidem o carte care – de la primul până la ultimul capitol ֊ te îndeamnă să-ţi aşterni pe hârtie ideile

într-o ordine revelatoare, primul gând poate fi cum şi cu ce să începi din multitudinea de impresii pe care aceasta ţi-a lăsat-o. Greutatea opţiunii este cu atât mai mare cu cât cartea respectivă este mai complexă ideatic, mai inedită din punct de vedere tematic ori ca structură narativă.

Un astfel de volum este cel numit – cu vădite trimiteri metaforic-simbolice de către autorul său,Varujan Vosganian, – Cartea şoaptelor.

Dacă în mod obişnuit deschidem prezentarea şi analiza cu cea mai puternică impresie ֊ sumă a întregului -, m-am hotărât să încep acum demersul cu totul altfel

şi anume cu mărturisiri ce preced lectura, legate însă organic de ea.

Aşadar, o primă confesiune: şi eu, ca şi mulţi alţii, avem de cele mai multe ori ideea preconcepută că o carte prea lăudată, scrisă de un autor – el însuşi personalitate mult mediatizată – nu poate fi la înălţimea celor ce se spun (ori se scriu) despre ea. Iată de ce mulţi cititori de literatură română contemporană o pot respinge înainte de a o citi. M-am numărat iniţial printre aceştia, întâmplarea a făcut însă ca prieteni armeni de la New York (profesoara Silvia Burdea mai cu deosebire) sa mă roage să le cumpăr şi să le aduc romanul. Acolo, departe de ţară, curiozitatea m-a făcut să-1 răsfoiesc şi apoi… să nu-1 mai las din mână.

Şi astfel, cartea aceasta cu poveşti de „o mie şi una de nopţi”, tragic de adevărate însă, a concurat în sejurul meu newyorkez muzeele!

A doua confesiune: interesul fată de continutul cărţii venea pentru mine şi din apropierea şi cunoaşterea unor aspecte (mai cu seamă a celui mai tragic segment) din istoria poporului armean, nu din căţi, ci dezvăluite prin întâmplările unor destine particulare de către minunaţii mei prieteni armeni.

Din astfel de poveşti (adevărate) se încheagă romanul ce are o axă narativă inedită (lăudată de unii, amendată de alţii), fiind o carte-confesiune, la persoana întâi, fără a urma parcă nicio regulă şi nicio reţetă de structurare. Singurul fir detectabil este acela al memoriei care reproduce un amalgam de întâmplări, de locuri, de oameni cunoscuţi direct sau indirect din relatări ale celor bătrâni tocmai cu scopul neuitării. Naratorul se ascunde în spatele zecilor şi zecilor de personaje/ persoane a căror poveste trebuie să o spună, „spunându-se” astfel şi pe sine, cel care „poartă” în el vieţile înaintaşilor.

Aceste „vieţi” povestite pentru cititorii – de azi şi de mâine – s-au cheltuit nicidecum liniştit, ci dirijate de istorie, fără putinţa de a fugi din calea ei.

Stăpânind prea bine teoria despre rolul literaturii asupra conştiinţelor, autorul repune în discuţie un subiect încă şi astăzi actual (şi nesoluţionat în totalitate la nivel politic pe plan internaţional). Este vorba despre genocidul asupra poporului armean din anul 1915. De aici decurge tragedia miilor de familii, exodul şi lupta pentru supravieţuire, adaptarea pe pământul ţării care i-a găzduit pe cei scăpaţi, dar şi imposibilitatea sustragerii de la destinul poporului care i-a primit. Familia scriitorului este una dintre acestea, alături de multe altele care populează universul descris în carte. Dacă tema centrală a romanului poate fi considerată istoria armenilor (focalizată pe tragediile trăite), ceea ce-i conferă credibilitate şi acces la cititor nu este evocarea directă a faptelor istorice, ci, dimpotrivă, constituirea unei imagini obiective din piese subiective, de puzzle care trimit – asamblate – la destinul tragic al unui popor nevoit să rătăcească pe pământuri străine. Autorul recompune astfel cu ştiinţă-şi artă- istoria mare din destine individuale de istorie mică. Perspectiva este una personală, dar nu numai (sau nu neapărat) în sensul implicării narative, ci de substanţă, de vreme ce oamenii, faptele, întâmplările sunt reale, recognoscibile, identificabile de către martorii momentelor sau ai locurilor. Dintre acestea din urmă, preponderent este descris oraşul în care bunicul Garabet (cel atât de des evocat!) îşi găsise adăpost şi în care scriitorul de mai târziu îşi va petrece copilăria. în Focşanii de dinainte de război şi mai ales în oraşul supus şi el (ca întreaga ţară) schimbărilor neaşteptate şi neînţelese de după 1944, istoria va dirija chiar şi geografia. Un exemplu ce revine adesea în rememorarea trecutului este schimbarea numelui străzilor: „Strada Gării şi-a schimbat numele în Karl Marx, un nume despre care Simonovici, Ferhat, Missir ori Alaci nici nu auziseră” (p. 83), dar observaţia trece şi către prezent, transformând schimbarea denumirilor străzilor în simbol pentru mutaţia permanentă a unghiului din care este înţeleasă istoria: „Numele străzii era 6 Martie 1945. Pe plăcuţă era adăugată o explicaţie: Instaurarea primului guvern democrat. ” Şi, în continuare, comentariul maliţios-ironic al naratorului: „După Revoluţia din 1989, când celor de la Primărie guvernul de la 1945 nu li s-a mai părut tot aşa de democrat, numele străzii a fost schimbat în Jilişte”, iar puţin mai departe – „Mult mai inspirată se dovedise o altă denumire: strada Revoluţiei. După 1989 numele acela a rămas neschimbat. Fiecare se gândise la revoluţia care îi fusese lui pe plac” (p. 9).

Personajul central în jurul căruia se focalizează amintirile naratorului şi de la care pleacă înţelegerea universului de către copilul care a fost cândva scriitorul însuşi, personaj ul-simbol al unei lumi pe care ne-o propune spre cunoaştere este bunicul Garabet. Şi nu este, desigur, deloc întâmplător că se deschide Cartea cu una dintre zicerile lui pline de tâlc şi că se închide tocmai cu „plecarea” acestuia în cealaltă lume. In evocările succesive – lineare sau întretăiate cu noi şi noi „istorii” şi întâplări – planurile temporale se amestecă, exact aşa cum se amestecă în memoria şi viaţă destine care au contribuit la formarea noastră – şi ca fiinţări pe pământ, dar şi ca personalităţi purtătoare de memorie. Nu întâmplător de aceea factorul timp revine adesea în derularea istoriilor care se cer spuse spre neuitare, iar naratorul îşi atenţionează cititorul asupra simultaneităţii fireşti când este vorba despre firul derulat dinspre prezent către trecut, spre cunoaşterea nu numai a destinului neamului, dar chiar şi al celui propriu: „Suntem, aşadar, în 1965, la Focşani (…), atunci când copilul care eram răsfoia caietul legat cu sfoară, nedumerit în faţa numelor, cronologiilor şi oraşelor amestecate. Suntem, în acelaşi timp, în 1895, în Trabizonda albită de vânturile sărate ale mării, unde se aud trâmbiţele, ca în preajma prăbuşirii zidurilor Ierihonului, vestind declanşarea masacrelor împotriva armenilor (…). Suntem, în acelaşi timp, în 1915, în satul Ghiuşana de la poalele munţilor, devastat, duhnind a moarte şi a lemn ars, ca peste tot în răsăritul Anatoliei (…). Şi suntem în 1920, atunci când Arrnen Garo, conducătorul, cu două decenii şi jumătate al atacatorilor Băncii Otomane, organizează, împreună cu Şahan Natali, prima misiune justiţiară din istorie (…). Faptul că suntem simultan în patru timpuri diferite nu trebuie să ne mire. Timpul este o jivină care aleargă arcuită şi labele ei lasă urme pe rând” (pp. 144-245).

Aceste „urme” sunt săpate, ca în piatră, în memorie şi pentru a nu le şterge – precum vântul – uitarea, ele trebuie materializate în cuvânt şi trimise generaţiilor viitoare.

Nu de puţine ori, tehnica aducerii în prim plan a unui personaj sau a unei întâmplări se constituie din evocarea unui obiect concret ori a unei imagini. Astfel, trecutul este mereu chemat către prezent prin rememorarea reperelor identitare – de la aspectul caselor sau al oraşului, de la „dulapul cu cărţi” la focuri sau mirosuri etc. Ca o madeleină, de exemplu, dar funcţionând în amintire, mirosul hainelor din dulapul bunicii învie imaginea străbunicului şi cere spus destinul celui din ale cărui haine „nu se putuse păstra nimic” deoarece acesta „fugise într- o noapte cu hainele de pe el şi cu nişte boccele (…) Se zvonea că în port, la Pera acostase un vapor care primea refugiaţi anneni (…). Nu a fost singurul care şi-a dat sufletul în învălmăşeala şi spaima de atunci” (p. 13).

Intr-o scurtă prezentare a cărţii nu se pot atinge nici pe departe multele şi importantele laturi ale ei, nu se pot da câte exemple am dori.

Un aspect însă trebuie absolut pus în discuţie. Citind cartea nu poţi să nu te întrebi: poveştile, oamenii, fiecare cu destinul său, cu istoria lui de viaţă au trăit în realitate, sunt toţi reali sau sunt personaje de roman ce poartă marca inventivităţii autorului? Intuitiv, dar şi de la unii martori, ştiu că ficţiunea nu ajucat un rol esenţial în naraţiune. Membrii neamului, generaţii de-a rândul, ne sugerează naratorul, i-au transmis semne tainice care 1- au format ca om şi din care cititorii, nu numai anneni, dar oricare locuitor al planetei, ar trebui să înveţe.

„Letopiseţul familiei”, cum numeşte autorul istoriile prezentate, este, de fapt, modelul istoriei neamului său, iar Cartea şoaptelor ֊ o carte de învăţătură. Cunoaşterea acestor destine înseamnă mai cu deosebire lecţii de viaţă. Şi astfel, toate aceste personaje şi fapte reale se transfonnă, rând pe rând, pe parcursul evocărilor, în simboluri demne ale unui secol copleşit de tragism.

Mihaela Albu