Revista Ateneu din Bacau – Un roman soptit sau despre evlavie

Tragica istorie a poporului armean auzită, trăită şi povestită de Varujan Vosganian

„Cred în destinul acestui roman, unul dintre cele mai bune publicate la noi după anul 2000. Prin tema de larg interes, prin actualitatea problematicii, prin dimensiunea tragică a sorţii armenilor şi prin el ar putea asigura literaturii române mult aşteptata (re)cunoaştere europeană.” Adrian Jicu

Un roman şoptit sau despre evlavie

Cunoscut în calitate de om politic, fie ca fost ministru al finanţelor, fie în urma declaraţiei controversate a preşedintelui Băsescu referitoare la incompetenţa armenilor, Varujan Vosganian scrie un roman realmente remarcabil*, cum n-au prea fost în ultimii ani. Cartea şoaptelor, căci aşa se numeşte el, vizează un dublu registru, trimiţând, în egală măsură, la teama din anii regimului comunist când oamenii recurgeau adesea la vorbe şoptite pentru a înşela vigilenţa urechilor Securităţii, dar şi la o nevoie intimă de a adopta un ton şoptit în faţa dramelor zguduitoare ale unui popor care a înfruntat vicisitudinile Istoriei, căutându-şi locul în lume. Cea dintâi ipostază dobândeşte în paginile romanului dimensiuni aproape simbolice: „În copilărie, am trăit într-o lume a şoaptelor. Ele se rosteau cu băgare de seamă. Abia mai târziu am aflat că şoapta are şi alte înţelesuri, cum ar fi tandreţea sau rugăciunea. Erau şi lucruri care se spuneau fără fereală. Chiar şi peste gard, ca de pildă că a venit maşina cu pâine pe cartelă. Altele se spuneau numai cu fereastra închisă. Sau pe banca din mijlocul curţii, dacă pe stradă nu trecea nimeni. Chiar şi atunci, cu voce coborâtă, de parcă ar mai fi fost nişte ferestre pe care nu le puteai închide ori nişte trecători pe care nu puteai să-i vezi.” (p. 31) Scena pregăteşte trecerea de la o realitate trăită, rostită încet şi citită de unii pe buze, la una scrisă, mai sofisticată.

Romanul Matrioşka sau povestitorul povestit care se povesteşte pe sine

Varujan Vosganian construieşte, cu ascunsă meticulozitate, un text în străfundurile căruia insinuează abil ideea predestinării, a unui destin care l-a sortit să fie chiar el cel chemat să consemneze povestea armenilor şi a suferinţelor acestora: „Lasă-l, zicea bunicul. Întotdeauna rămâne cineva care să povestească. Te pomeneşti că tocmai el o să fie povestitorul.” (p. 44) Mai mult decât atât, ca într-un roman postmodern (deşi cartea nu are corespondent în proza postmodernă), el teoretizează asupra propriului text, pe care îl separă de cărţile de istorie, comparându-l cu păpuşile Matrioşka datorită structurii narative alambicate: „În Cartea şoaptelor nu există personaje imaginare, de vreme ce toate au existat pe această lume, în locul, în vremea şi cu numele lor. Există un singur personaj care poate părea imaginar prin faptul că existenţa lui transformă Cartea şoaptelor într-o realitate în trepte, care se multiplică pe sine, precum două oglinzi puse una în faţa celeilalte. Adesea eu scriu despre povestitorul Cărţii şoaptelor. În povestea mea, povestitorul povesteşte despre Cartea şoaptelor. Iar în această nouă carte povestită, apare din nou povestitorul care povesteşte. El povesteşte despre povestitor şi despre povestea lui. Dacă ordinea ar fi inversată şi am ajunge la ultimul povestitor, cel care nu are slăbiciunea de a se descrie pe sine, şi am veni de la el către mine, atunci am avea visul, apoi visul din vis şi aşa mai departe.” (p. 331)

Venit din teritoriile liricului, autorul este (şi nu mă feresc de sintagmă, chiar dacă el poate părea desuet în vremuri ca acestea) un mare povestitor. Sau, dacă vreţi, o Şeherezadă în variantă masculină, care ne poartă prin lumea Orientului, prin Siberia şi România, urmărind calvarul armenilor trimişi să moară de către autorităţile turceşti, dar şi eforturile de a se constitui într-un stat sau răzbunarea comandourilor generalului Dro. Există în acest roman o savuroasă ştiinţă a povestirii, de care Varujan Vosganian profită din plin, reuşind să creeze impresia de poveste spusă în jurul focului, pe şoptite, unor ascultători care se strâng unii în alţii. Tonul confesiv, jos, îmbie, naratorul învăluind naturaleţea zicerii cu un aer sobru, de tragedie antică. E ceva care te atrage inexplicabil spre miezul cărţii, spre înţelegerea dramei unui neam. Iar finalul are o solemnitate rară, de romancier  înzestrat: „După ce au fost azvârliţi bulgării de pământ peste sicriul coborât în groapă, am plecat din cimitir, noi în felul nostru, bunicul în felul său, şi de asemenea păsările. Au rămas numai pâclele, convoaie întregi de făpturi translucide, mergând încet, nefiresc, ca un vis trăit de-a-ndărătelea, atâtea vieţi netrăite, născând copii şi nepoţi netrăiţi şi învăluindu-i pe însoţitorii lor de pe pământ, eroii acestei cărţi şi ale altora care se vor mai scrie, într-o ceaţă subţire a morţilor celor noi şi nenumiţi până la capăt, o melancolie cu gust dulce-amărui, ca un aer prin care n-a trecut nici o pasăre.” (p. 521)

Istorie personală şi Istorie colectivă

Cartea şoaptelor pare un text autobiografic, în care viaţa bate ficţiunea. Aparentul realism al romanului (confirmabil prin mărturii ale supravieţuitorilor genocidului din 1915 sau perioadei comuniste, prin documente de epocă, hărţi, fotografii şi alte dovezi) devine însă o supapă prin care scriitorul introduce aerul ficţiunii, pentru că, în definitiv, în centrul cărţii stă Varujan Vosganian, în jurul căruia gravitează poveştile celorlalte personaje. Volumul poate fi considerat, de fapt, o istorie personală, de la care se ţes cu fire (ne)văzute alte câteva zeci de istorii, care ne poartă de pe uliţele Focşaniului, în deşerturile Orientului sau în Statele Unite ale Americii. Anul 1958 (anul naşterii lui Varujan Vosganian) devine un reper esenţial, de unde pornesc întâmplări emoţionante sau cutremurătoare. Autorul derulează înainte şi înapoi, intercalând planul prezentului cu cel al trecutului, urmărind aproape genealogic atât istoria mică (a familiei sale), cât şi pe aceea mare (a neamului său). Permanenta raportare la sine nu e o formă de narcisism, ci doar o strategie narativă care asigură echilibrul cărţii şi care confirmă ideea datoriei de a scrie pentru a opri eroziunea timpului: „Aşa am ajun eu povestitorul vieţii în trepte a bunicului meu Garabet. Care, în acest fel, va mai dura o vreme, până ce îşi va pierde amintirile despre această lume.” (p. 44) Varujan Vosganian scrie, aşadar, pentru a câştiga, pentru ai lui şi pentru el, dreptul la timp şi la neuitare.

Dintr-o altă perspectivă, Cartea şoaptelor e un amestec de jurnal, autobiografie, pagini cu caracter memorialistic, fragmente lirico-metaforice, povestiri fantastice, ziceri aforistice sau întâmplări de roman poliţist. Paginile care descriu drumul convoaielor de armeni de la Mamura la Deir-ez-Zor sunt realmente cutremurătoare. Este povestea halucinantă a suferinţelor unui popor, presărată cu secvenţe delirante, în care apele Eufratului sunt înroşite de sângele celor ucişi, prizonierii ajung la canibalism sau la trăiri extatice, iar moartea devine o formă de eliberare. Cele nouă cercuri ale unui traseu aproape neverosimil amintesc de Infernul dantesc, în imagini care depăşesc până şi descrierile naturaliste: „Drumul spre al şaptelea cerc a fost un fel de cruciadă a copiilor. Având aceeaşi soartă ca a tuturor cruciadelor neînarmate. Copiii din acele fotografii sunt scheletici, cu trunchiul împuţinat, cu burta suptă, cu coastele zvâcnind ca nişte arcuri de oţel peste scobitura pântecului, cu mâinile şi picioarele subţiate ca nişte crengi, cu capetele disproporţionat de mari, ca şi găvanele ochilor, în care bulbii ies din orbite sau se adâncesc în fundul capului.” (p. 362)

Ai senzaţia că în acest roman totul e memorabil: personaje, întâmplări, replici, mesaj. Densitatea epică şi, totodată, lirică se dovedeşte la finalul lecturii copleşitoare. Pentru că autorul reuşeşte să surprindă aproape un secol din istoria armenilor (şi nu doar a lor, căci sunt şi episoade referitoare la rezistenţa românilor în faţa comunismului), oferindu-ne practic o alternativă la ceea ce ştiam, o istorie secretă a unor oameni care nu se deosebesc de noi prin ceea ce sunt, „ci prin morţii pe care fiecare îi plânge”. Aşadar, unul dintre sensurile de adâncime ale cărţii vizează tocmai ideea devenirii, a legăturii trecut-viitor, omul prezent asigurându-şi o identitate doar în măsura în care ştie să se raporteze la strămoşii săi şi la istoria neamului. Nu întâmplător, un loc central îl ocupă relaţia povestitorului cu bunicul Garabet Vosganian, fotograf pasionat de la care a deprins importanţa cunoaşterii şi transmiterii mai departe a trecutului. Şi nu întâmplător textul se circumscrie câtorva metafore precum oglinda, sângele, şoaptele, hărţile sau fotografiile, care devin ipostaze ale identităţii.

Un roman european, un romancier competent

Nu ştiu de ce, dar am convingerea că, dacă ar citi această carte, preşedintele Băsescu şi-ar schimba opinia despre omul, dacă nu cumva chiar despre politicianul Varujan Vosganian. Şi ar fi silit să recunoască faptul că este „un ronmancier competent”. Pentru că are ce spune şi pentru că ştie cum să o facă, el se înscrie, încă de acum, în categoria prozatorilor contemporani importanţi. Cred, de asemenea, în destinul acestui roman, unul dintre cele mai bune publicate la noi după anul 2000. Prin tema de larg interes, prin actualitatea problematicii, prin dimensiunea tragică a sorţii armenilor şi prin el ar putea asigura literaturii române mult aşteptata (re)cunoaştere europeană.

Adrian JICU – 5 februarie 2010