Rasfoind blogurile: www.psychologies.ro

Armele generalului Dro

…sau Un scriitor maturizat in taina.


Nu citisem poeziile lui Varujan Vosganian. Cu buna stiinta le-am evitat pentru ca mie poezia mi se pare prea intima si prea fragila acolo, pe muchia dintre valoros si patetic, pe care putini poeti isi gasesc echilibrul. Poezia, daca nu este superba, este penibila. Asa ca n-am citit pana acum cateva ore poezia lui Varujan Vosganian si acum imi dau seama ca degeaba as fi citit-o pentru ca n-as fi inteles nimic inainte de a citi „Cartea soaptelor”.

. Iar acum, ca romanul exista, poezia lui Varujan Vosganian mi se pare inutila. As putea s-o consider un laborator in care scriitorul si-a experimentat plasticitatea, imagistica, metafora. In sensul acesta, inteleg ca are un rost.

Asa ca, uite, ma intreb si nu incetez sa ma minunez: cum s-a maturizat scriitorul Varujan Vosganian? In mare, mare taina. Dintr-odata, a dat la lumina 520 de pagini pe care Nicolae Manolescu marturiseste, indirect, ca nu le-a putut lasa din mana. Iar eu marturisesc ca, in cateva dimineti, am pus alarma sa sune mai devreme ca sa prind o ora de lectura in plus. (Citesc greu. Fie vederea slaba, fie oboseala, fie chiar o usoara dislexie ma impiedica sa citesc repede. Asa ca ma straduiesc sa fur timp pentru citit de unde pot.)

Dupa primele pagini, mi-am zis „Parca citesc Marquez!”. Dar indepartandu-ma treptat de coperta, m-am gandit: “In veci n-ar fi trudit Marquez atat de mult la documentare!”

. Cand ma gandesc la migala si tenacitatea cu care, probabil, scriitorul si-a cules informatia si a pus-o cap la cap si a legat-o si i-a refacut parfumul si culoarea, imi amintesc imaginile dintr-un film documentar in care cercetatorii apucau cu penseta si potriveau farame din manuscrisele de la Marea Moarta pentru aflarea adevarurilor cruciale.

Toata suferinta pe care au cunoscut-o evreii de-a lungul catorva milenii, armenii au cunoscut-o si ei intocmai, dar comprimata in cateva decenii.

Si apoi, stilul, stilurile impletite –

un ochi inca mai rade in vreme ce ochiul celalalt plange. De la comic si mucalit, la poetic si tragic, nu stii cand ai dat pagina si ai schimbat galaxia de mijloace artistice. Imaginile, metaforele, chiar creatiile lingvistice sunt de o mare forta si de o desavarsita originalitate.

Personajele pitoresti care populeaza copilaria scriitorului si personajele epopeice care marcheaza istoria armenilor se intalnesc intr-un fel, isi intesecteaza destinele si trec toate pe rand si, in final, impreuna, prin conul de lumina al cartii. (Spre bucuria mea, am gasit-o acolo si pe doamna Ferhat pe care autorul o prezentase cu alta ocazie: ospaturile cu prune care, culmea, nu erau mereu la fel si deja celebra dumisale replica: „Rau e sa fii flamand, rau e sa fii satul!”

)

Si intre toate, enigma armelor generalului Dro, pe care armenii din Focsani sperau sa le gasesca si sa le foloseasca in contrarevolutie, atunci cand vor veni americanii.

Dar uite… una e sa vorbesti cu prietenii despre carte si alta e sa incerci sa scrii despre ea. Trebuie citita. Cred ca, alaturi, poate de „Istoria critica a literaturii romane” a lui Nicolae Manolescu, e cea mai valoroasa carte aparuta la noi dupa 1989 si o vad, fara nicio exagerare, demna de premiul Nobel, in traditia prestigioasei distinctii. Dupa ce va fi tradusa in cateva limbi de larga circulatie – deocamdata a fost tradusa in limba spaniola –sa indraznesc sa sper?

Postat in Insemnari de Mihaela Serea pe www.psychologies.ro/blog/