Mircea Mihaies – „Cartea soaptelor”, o nestemata

„Să nu scăpaţi, dacă n-aţi devorat-o deja, Cartea şoaptelor, a lui Varujan Vosganian (dacă v-aţi procurat şi albumul însoţitor, produs de Editura Ararat, e şi mai bine!). E una din acele cărţi care impun definitiv un nume, dar care pot, de asemenea, să treacă în uitare tot ce va face şi scrie de-acum înainte autorul. Varujan Vosganian şi-a luat riscul ca întreg scrisul său viitor să fie comparat cu această nestemată, aşa cum bărbaţii succesivi ai văduvei unui personaj ilustru se vor vedea proiectaţi în oglinda nemiloasă a marelui bărbat.”

Constrâns de-o navetă aspră să-mi drămuiesc drastic timpul, constat, la sfârşitul anului, că am citit mai mult (şi mai bine!) decât în alţi ani, când presiunea (mult prea) numeroaselor mele îndeletniciri era mai mică. Primele luni mi le-am petrecut scufundat în cărţi şi studii de psihanaliză, obligat să închei un volum, Despre doliu, pe care l-am târât după mine în ultimii opt ani. Deşi am avut senzaţia că mestec saci de rumeguş, că nume celebre ale domeniului nu fac decât să învârtă într-o imensă căldare cu zoaie în căutarea unor discutabile adevăruri, mă bucur totuşi că am trecut prin acest purgatoriu: el îmi confirmă că civilizaţia noastră stă pe un imens soclu de false mituri. Nu doar că m-am „decomplexat” – nici una din „descoperirile” mutate dintr-o pagină în alta de Melanie Klein şi adoratorii ei, de pildă, nu depăşeşte profunzimea bolboroselilor unei ghicitoare de iarmaroc -, dar am câştigat şi timp (n-am să mai pun niciodată mâna pe vreo carte din această categorie!), şi spaţiu (am purces la o drastică epurare a propriei biblioteci).

Peste vară, am (re)citit metodic (cronologic şi cu creionul în mână) cele cinci romane ale lui Faulkner ce nu se înscriu în marea sagă a ţinutului Yoknapatawpha: Soldier’s Pay, Mosquitoes, Pylon, The Wild Palms şi A Fable. Experienţa a meritat, ca să zic aşa, toţi banii. Nu doar că am putut să văd cum se naşte, dintr-o materie precară, un mare scriitor (în Soldier’s Pay şi Mosquitoes), dar şi cum el se răzvrăteşte împotriva propriei imaginaţii, a propriilor automatisme de creaţie (Pylon, The Wild Palms) şi cum capotează, aproape ruşinos, sub greutatea unei teme pe care n-a reuşit s-o controleze (A Fable.) Sper să pot da acestor lecturi o întrebuinţare pe măsura bucuriei şi neliniştii pe care mi le-au provocat.

Dacă am câştigat ceva în ultimii zece-cincisprezece ani, atunci cred că pot vorbi despre o anumită libertate în legătură cu ceea ce citesc şi cu temele despre care scriu. Mă apucă mila văzându-i pe câţiva critici de talent cum îşi risipesc existenţa urmărind „fenomenul literar la zi”, câtă energie şi câte ceasuri din viaţa lor irepetabilă pierd cu autori în cel mai bun caz de valoare medie. Când, la Târgul de Carte din noiembrie, Dan C. Mihăilescu m-a pironit de unul din pereţii standului Editurii Polirom şi mi-a spus cu un aer îngrijorat: „Bătrâne, m-ai pus pe gânduri: alaltăieri scriai despre Cohen, ieri despre detectivul Marlowe, astăzi despre doliu: nu ştiu de unde să te iau!”, îmi făcea, de fapt, un mare elogiu. Observase, fără s-o spună făţiş, că, de-o vreme încoace, nu mă mai ocup decât de ceea ce-mi place. Ambiţia normativă, aroganţa de a le arăta altora unde greşesc, fascinaţia construcţiilor ample, de tip istorie literară, îmi sunt complet străine. Felul meu de-a mă raporta la exterior e mai degrabă unul al politicoasei indiferenţe. Iar atunci când mă hotărăsc să mă apuc de-o carte, înseamnă că a atins ceva adânc în mintea sau în inima mea.

„Politicoasa indiferenţă” nu exclude, însă, curiozitatea. E, de altfel, principalul motiv pentru care citesc, îndărătnic, vicios, cu nesimţire, punând obstinat între paranteze şi îndatoririle private şi obligaţiile publice. Aşa se face că sunt mereu înconjurat de cărţi, că mă războiesc cu două-trei volume deodată, pe care le abordez în funcţie de raportul stabilit cu ele. Într-o zi ideală – adică una de week-end – încep cu cartea despre care vreau să scriu sau care îmi foloseşte la construcţia propriilor scrieri. După prânz, citesc sau recitesc cărţile despre care trebuie să le vorbesc studenţilor, iar seara, până noaptea târziu, mă dedau lecturilor de plăcere. Care, la rândul lor, sunt fie cărţile unor prieteni sau cunoscuţi, fie sunt legate de subiectele care mă interesează, fiind şi nefiind, în acelaşi timp, parte a „bibliografiei obligatorii.”

Ca să dau un singur exemplu privind categoria din urmă, pe parcursul ultimului an şi jumătate am citit, aproape seară de seară, câteva pagini din ediţia Pléiade, definitivă, publicată în 2007, a Eseurilor lui Montaigne. Nu doar pentru că ştiam de existenţa unor referinţe la tema care mă preocupa, doliul, ci şi pentru că, de când mă gândesc la scris, cred că formula eseului, aşa cum a practicat-o primarul din Bordeaux, corespunde propriilor mele aspiraţii. N-am să ating niciodată profunzimea şi nu voi avea nicicând suflul celui care şi-a complexat cititorii cu amestecul de confesiune şi meditaţie filozofică, creând iluzia că dacă el a spus „C’est moi que je peins” şi „Je suis moi-męme la matičre de mon livre” poţi s-o faci şi tu, şi că efectele sunt identice. Din păcate, nu sunt!

Dar să mă refer în câteva cuvinte şi la cărţile noi citite în 2009 ce mi-au rămas în minte. Le recomand, prin urmare, şi eventualilor mei cititori. Aş începe cu un come-back al Cristian Teodorescu, un roman-indirect de-o savoare şi de-o profunzime a analizei psihologice cum n-am mai citit de multă vreme. Într-un moment de intensă topire a particularului în oceanul globalizării, Medgidia, oraşul de apoi propune o vertiginoasă descoperire a culorii locale, a de-nespusului, a nemaivăzutului, a pestriţ-ameţitorului univers pe care să-l numeşti „balcanic” ar fi prea puţin, iar „levantin” ar fi abia să-i aproximezi contururile.

Să nu scăpaţi, dacă n-aţi devorat-o deja, Cartea şoaptelor, a lui Varujan Vosganian (dacă v-aţi procurat şi albumul însoţitor, produs de Editura Ararat, e şi mai bine!). E una din acele cărţi care impun definitiv un nume, dar care pot, de asemenea, să treacă în uitare tot ce va face şi scrie de-acum înainte autorul. Varujan Vosganian şi-a luat riscul ca întreg scrisul său viitor să fie comparat cu această nestemată, aşa cum bărbaţii succesivi ai văduvei unui personaj ilustru se vor vedea proiectaţi în oglinda nemiloasă a marelui bărbat.

Am citit cu sufletul la gură cele două volume de corespondenţă ale membrilor familiei Pillat. Primul, apărut în 2008, Biruinţa unei iubiri, conţine scrisorile schimbate de-a lungul vremii de soţii Dinu şi Nelli Pillat, al doilea, Sufletul nu cunoaşte distanţele (2009), epistolele Piei Pillat, aflată în străinătate, către familia rămasă prizonieră în ţară. Găseşti în aceste două cărţi absolut tot ce vrei: dramă, tragedie, umor, aventură, pasiune – ingredientele unei fabuloase cronici de epocă, morale şi sentimentale, în care onoarea şi patima intelectuală alcătuiesc un veritabil exploziv. Mi-am extins lecturile la memoriile Piei Pillat, Zbor spre libertate. Scrieri din exil şi la romanul soţului ei, Mihail Fărcăşanu (sub pseudonimul Mihail Villara), Frunzele nu mai sunt aceleaşi şi m-am gândit ce „roman de familie” s-ar putea scrie pornind de la extraordinara materie conţinută de aceste cărţi. Am somat-o de câteva ori pe colega mea, Tania Radu, să se pună pe lucru, o mai fac o dată, public: o văd pe deplin antrenată pentru o întreprindere de acest gen!

Din aceeaşi categorie a jurnalelor şi memoriilor, nu pot trece peste notaţiile din 1969 – 1971, ale Constanţei Buzea. Vă asigur că dincolo de episoadele „cu Păunescu” veţi găsi în Creştetul gheţarului o adevărată mină de aur pentru înţelegerea lumii scriitoriceşti a deceniilor şapte şi opt, cu intrigile, rivalităţile şi poltroneriile ei. Dar, mai presus de toate, obsesiva prezenţă a poeziei, a ţărmului salvator într-o lume aflată la cheremul demonilor comunismului.

Trec peste lecturile din englezi şi americani (Pynchon, Roth, Auster, DeLillo, McCarthy şi toţi ceilalţi pe care sunt obligat să-i parcurg din motive profesionale), trec şi peste studiile docte şi semidocte pe care le-am înghiţit când la trap, când la galop şi mă opresc la Nicolae Manolescu şi „memoriile” sale, Viaţă şi cărţi. E vorba de fapt, de republicarea primei părţi, apărută la Polirom, Cititul şi scrisul, completată cu o parte a doua, Scrisul şi cititul. Subintitulat „Amintirile unui cititor de cursă lungă”, volumul ne dezvăluie mai mult despre omul Nicolae Manolescu decât a făcut-o tot scrisul său de până acum la un loc şi chiar mai mult decât şi-a propus vreodată să dezvăluie. De-o francheţe care-ţi îngheaţă adeseori sângele în vene, marele critic vorbeşte despre începuturile carierei sale universitare şi literare, despre inevitabilele mici compromisuri pretinse de epocă, despre prieteni, conjuncturi politice şi sociale, despre propria lui activitate politică şi culisele ei şi, în premieră absolută, despre femeile din viaţa sa. Aşadar, o lectură garantat palpitantă, de-o căldură umană şi de-o molipsitoare plăcere a scris-citit-trăitului care explică de ce acest personaj, care parcă pluteşte deasupra oamenilor şi lucrurilor, ne e atât de drag.

Articolul se poate lectura la rubrica „Contrafort” a revistei Romania literara nr. 51-52/2009.