Contestatio: Ovidiu Pecican – Soptind armeneste

„Cu atâtea interesante calibrări, era greu să îi iasă lui Varujan Vosganian o carte lipsită de interes, mai cu seamă că scrisul lui este artistic. De aici însă şi până la a socoti Cartea şoaptelor o apariţie extraordinară este o cale destul de lungă. Cum se poate bănui deja, fără a minimiza rezultatul creator al romancierului finanţist de la Uniune, eu n-am să o fac.”

Ca tot românul – nu ştiu la armeni cum este, dar Ştefan Agopian pare altminteri, mai adunat, afirmându-se numai şi numai ca prozator -, şi Varujan Vosganian scrie ce apucă. A început ca poet, a continuat ca ideolog al dreptei (dar linia de gânditor al politicii pare să o fi lăsat baltă de la un timp încoace), iar apoi a virat înspre proză. După volumul lui de nuvele Steaua comandorului (1994), premiat – cum altfel?! – de Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti (întâi pentru că e bucureştean, iar apoi fiindcă el are meritul de a mijloci legătura Uniunii Scriitoriceşti cu finanţa naţională; talentul, singur, nu prilejuieşte, întotdeauna, premii), artistul complex care este Vosganian a cârmit înspre roman. Cartea şoaptelor (Iaşi, Ed. Polirom, 2009, 528 p.) reprezintă un debut în domeniu, dar unul socotit fast, cu întâmpinări încurajatoare de la mai mulţi naşi literari. „O mână de meşter de prim rang” îi întrezăreşte de pe acum Nicolae Breban, altminteri destul de parcimonios cu laudele la adresa prozatorilor români în viaţă. „Iată o carte ieşită din comun”, concede şi Nicolae Manolescu, şeful domnului Vosganian de la Uniune şi tartor absolut al criticii literare. Mai abil şi mai învăluit, spunând multe fără să îşi angajeze prestigiul, cu viclenie, pune umărul şi Eugen Negrici, văzând în carte o frescă, dar atribuind-o colecţiei virtuale de texte identitare ale poporului armean. În fine, partizan în mod natural (fiindcă, şi el, tot armean) şi amical, Ştefan Agopian înscrie şi el, riscându-şi reputaţia, sintagma „roman extraordinar” pe clapeta supracopertei. Măi să fie! Aştept să se pronunţe şi Bedros Horasangian, spre a fi clar cum stă treaba, fiindcă asemenea recomandări aproape că te dispensează de lectura cărţii, nu alta…

Ce-mi mai rămâne mie de spus, în aceste cuvinte, despre prestaţia artistică a lui Varujan Vosganian? Dacă mă gândesc la piruetele televizate ale domniei sale, unde justificările abracadabrante şi neconvingătoare în favoarea „taxei ecologice” pe importul de automobile l-au făcut să-şi dea singur şah şi mat, încurcându-se în demonstraţii la tablă, în faţa presei, nu pot decât spera într-o excelenţă a prozatorului, conform chezăşiilor angajate de cei patru literaţi menţionaţi mai sus. Fiind un om îmbâcsit în prejudecăţi – recunosc deschis –, îmi pare o imposibilitate îmbinarea tipului de meditaţie profundă şi neimplicată în tegumentul social al actualităţii pe care o presupune arta prozatorului, pe de o parte, şi evoluţiile la scenă deschisă, ca ministru şi purtător de cuvânt ocazional al PNL, pe de alta. Procedând în acest fel, Varujan Vosganian se aşază singur în categoria politicienilor care fac literatură sau a literaţilor dedaţi la politică. Dacă mă gândesc bine, au fost, în decursul istoriei, câţiva autori talentaţi în această categorie. Caesar, Napoleon şi Winston Churchill, chiar şi de Gaulle, sunt apreciaţi până astăzi, dar textele lor, de importanţă istorică, au mai cu seamă o alură memorialistică. Scriitorii ca Havel n-au mai prea dat opere substanţiale după intrarea lor în vălmăşagul politicii. La fel, prin acelaşi tip de mişcare inversă, dinspre literatură către politică, a păţit şi Titus Popovici după sedimentarea lui în C.C. al P.C.R. (Denunţând la timp pactul cu politica, N. Breban şi-a salvat timpul interior şi respiraţia epică în favoarea romanului, deşi a trecut şi el prin acelaşi Comitet Central.) Ar mai fi, după caz, desigur, şi Dinu Săraru, şi D. R. Popescu, şi Augustin Buzura, fiecare cu obolul lui în materie de exerciţiu politic, suportând, după caz, consecinţele în receptare. Dar emblematic rămâne un alt ins vrednic de atenţie. Nu pot, prin urmare, decât să compar exerciţiul lui Varujan Vosganian – tipologic vorbind – cu cel al lui Dumitru Popescu-Dumnezeu. Abia acest ideolog al amestecului de comunism şi patriotism (înţeles ca naţionalism) al regimului Ceauşescu a izbutit să publice masiv romane, eseuri şi, în fine, şi memorialistică, abia ultima survenind în perioada de după căderea dictaturii şi eliberarea lui din temniţa postcomunistă.

Lucrurile nu sunt atât de simple, totuşi. Prozatorul scrie despre istorie, dar se bazează pe memoria familiei. Şi cum nu ştim de unde şi până unde, ceea ce rezultă este o naraţiune ambientată istoric, însă vorbind despre timpuri în raport cu care autorul nu are decât cel mult calitatea de martor indirect. Aşa încât, rezultatul este o naraţiune cu caracter de ficţiune, de mare întindere, în care poţi paria pe „adevărul istoric”, cu certitudine, mai cu seamă la nivelul ethosului, al proiecţiei asupra trecutului, al empatiei cu materialul.

Cartea şoaptelor este un titlu care nu ar suna rău dacă… ar suna bine. Nu sintagma este problematică, ci contextul ei contaminant cultural. Îţi răsar, fără să vrei, în minte Cartea fiilor”, „Cartea de nisip”, „Cartea de piatră”, „Marea Carte”, „Cartea tibetană (dar şi cea egipteană) a morţilor”, o bibliotecă întreagă de titluri ce recurg la imaginea obiectului numit byblos, liber sau altfel, dar având aceeaşi semnificaţie: de obiect livresc. Or, asta e cam răsuflat…

Marele merit al lui Varujan Vosganian este altul. El îşi exploatează inteligent condiţia de minoritar armean, spărgând zidul liniştii din România pe tema genocidului armenesc din vremea Junilor Turci. Acest lucru trebuia făcut, şi la noi, unde totul se tabuizează urgentissim, chiar şi atunci când vina nu ne aparţine, probabil dintr-o nevoie de confort psihic şi din speranţa că, tăcând despre atrocităţi, ele nu se vor repeta. Aici, Varujan Vosganian are dreptate să recurgă la instrumentele artei, în locul relatării istorice seci şi distanţate. Numai în acest fel poţi stârni empatia, umanizând cifrele abstracte ce reprezintă atâtea vieţi curmate sau deviate de la cursul lor firesc de până atunci.

Pe de altă parte, în diversificarea de ultimă oră a materialului epic din romanele româneşti contemporane, cartea şoaptelor pare să joace, de pe acum, rostul unei pete de culoare distincte, întrucât, după romanele cu subiect „unguresc” (Radu Ţuculescu), americano-bănăţean (Femeia în roşu a lui Nedelciu – Vighi – Mihăieş) şi alte ieşiri din spaţiul de acasă (Gabriel Chifu în ultimul lui roman, ), sporeşte varietatea de decor şi culoare locală, atât de dragi romanticilor. Ea semnalează, până la urmă, dincolo de plusul de pitoresc pe care îl asigură, şi o părăsire de către romanul de la noi a tarlalei natale recurente până la saţietate, o repoziţionare în raport cu problematicile „fumate” (pământ, posesie, crimă pasională etc.).

Urmând un alt model prestigios, de astă dată cel al reconstituirii prin prelucrarea unor multiple contribuţii orale cât mai acurate a unor evenimente istorice, Vosganian calcă pe urmele Arhipelagului Gulag al lui Soljeniţân. Ca şi ilustrul clasic rus (şi, păstrând proporţiile, ca şi Paul Goma), prozatorul mulţumeşte unui şir consistent de inşi care „punând laolaltă amintirile şi nostalgiile lor, au alcătuit împreună cu mine această carte”. Nu altfel procedează Stelian Tănase în reconstituirile lui privitoare la comunism, la „mititica” (vorbesc despre „tanti Varvara”, barbara!) şi la rivuluţia lui Iliescu – Stănculescu. Diferenţa în, cazul acestuia din urmă, survine din aceea că, istoric de formaţie fiind, Tănase optează pentru naraţiunea documentară, nu cea artistică.

Cu atâtea interesante calibrări, era greu să îi iasă lui Varujan Vosganian o carte lipsită de interes, mai cu seamă că scrisul lui este artistic, el nefiind un căznit Ion Lăncrănjan pe care îl salva, literar vorbind, doar încăpăţânarea de a spune apăsat câteva adevăruri tăcute de alţii. De aici însă şi până la a socoti Cartea şoaptelor o apariţie extraordinară este o cale destul de lungă. Cum se poate bănui deja, fără a minimiza rezultatul creator al romancierului finanţist de la Uniune, eu n-am să o fac.

Acest comentariu a aparut in Revista „Tribuna”.