Bedros Horasangian despre Genocidul din 1915
Se împlinesc anul acesta, suntem în 2010 deja, 95 de ani de la Genocidul Armean din 1915. Este un moment tragic în istoria unei naţiuni, este un punct de cotitură în destinul unui popor. Au mai fost evenimente dramatice în istoria lumii, in istoria armenilor în particular, dar un astfel de eveniment marchează, pe durata lungă a istoriei, configuraţia întregii umanităţi. Există deja, pe lângă nenumăratele colecţii de documente de arhivă publicate în ultima sută de ani, şi numeroase studii şi cercetări aprofundate care să decodeze întâmplările. Şi să pună în lumină întunericul unor fapte abominabile. Nu doar despre „Marea Catastrofă” din 1915 este vorba. Generaţia bunicilor noştri utiliza termenul „Axor”. Unii erau copii la acea dată, alţii adolescenţi, trăiseră direct acel drum al morţii către Deir-ez-Zor din deşertul sirian sau aflaseră, ştiau totul din cele povestite. Din familiile lor decimate sau din ale altora. In 1915 a fi armean insemna sa fii un om mort. Nu s-a putut duce pînă la capăt acest proiect sinistru, dar preţul plătit a fost oricum extrem de mare. Dintre supravieţuitori puţini erau cei dispuşi să vorbească. Dintre urmaşii supraviţuitorilor puţini îşi mai puteau permite să scotocească în trecut cînd ei erau obligaţi să se acomodeze ci prezentul şi să ia viaţa de la început. Şi nu acasa, la casele lor, ci pe unde apucaseră să fugă.Din casele lor. Casă („dun”) şi Patrie („hairenik”) au devenit locurile pe unde au ajuns să-şi clădească noi locuinţe şi să întemeieze noi familii.Viaţa îşi urma cursul ei inalienabil. Mii, zeci, sute de mii de destine luate din nou de la capăt. Sunt poveşti şi istorii care nu intră în cărţile de poveşti şi în cele de istorie.
Cei scăpaţi din „Axor” pe care i-am cunoscut cînd eram copil erau extrem de mefienţi să povestească ce au păţit ei. Sau rudele lor dispărute într-o uriaşă operaţie de „inginerie etnică”. „Ethnic cleansing” sună ca un nou model de maşină de spălat. Dar „purificarea etnică” din 1915 a fost una dintre cele mai murdare operaţii din istoria lumii. După Genocidul Armean din 1915 a urmat şi s-a ajuns la Holocaust, de la crimele Khmerilor Roşii la genocidul din Rwanda, la crimele din fosta Jugoslavie şi cele din Darfur-ul sudanez. Nimic nu justifică faptele, chiar dacă explicaţiile pot derapa pe terenul minat al justificărilor. De toate felurile, de la extremismul naţionalismului identitar la cel al intransigenţelor sentimentului religios. Intoleranţa a făcut mereu ravagii. Şi face în continuare. Cine nu e ca noi sau nu face precum noi devine duşmanul nostru. Oricât de precare au fost şi sunt democraţiile au fost mai puţin criminale decât autocraţiile. Din antichitate şi până astăzi.Chiar şi atunci cînd istoria nu ne-a învăţat mai nimic.Nu a fost ceva nou ce s-a întâmplat la nivelul crimei curente în anul 1915, dar a fost cu totul nou dimensiunile şi organizarea unei crime în masă. Cu acordul şi sub responsabilitatea autorităţilor otomane. Dacă debarcarea de la Galippolli a trupelor franco-britanice reuşea şi Constantinopolul cădea sub asediul escadrei aliaţilor, „Marea Catastrofă” nu mai avea loc. Putem să punem toată această întorsătură doar pe seama lui Winston Churchill, care, la acea dată era Lordul Amiralităţii şi avea comanda bijuteriei coroanei britanice, faimoasa flotă „The Navy” ? Teama lui Churchill de a risca destinul Flotei Majestăţii Regale a condus, indirect şi direct apoi la „Marea Catastrofă”. Cine e interesat de detalii istorico-militare le poate găsi în colecţia revistelor „Ani” şi „Ararat” din anii 90. Documenataţia a crescut enorm, numărul studiilor este de ordinul zecilor de mii. Şi atitudinea opiniei publice s-a modificat în timp. Ce s-a întâmplat la începutul anului 1915 a fost doar începutul pentru tot ce a urmat în secolul XX. Nu doar cu armenii. Nazismul şi comunismul au condus la marile crime împotriva umanităţii ce s-au derulat în următoarele decenii, cu o ferocitate şi un cinism greu de imaginat dupa două milenii de civilizaţie. Nu vom lăţi aceste consideraţii de ordin general. Vrem doar să atragem atenţia că lunga serie de nenorociri şi crime împotriva umanităţii nu s-a încheiat cu procesul de la Nurnberg, nici cu condamnarea comunismului – Europa a refuzat un proces al Comunismului chiar şi în aceşti ultimi ani, aşa cum China nici nu ar îndrăzni să-şi asume uciderea a peste 40 de milioane de cetăţeni în timpul dictaturii comuniste de dupa instaurarea Republicii Populare Chineze. Viaţa merge înainte cu sau fără judecarea criminalilor, cu şi fără instaurarea dreptăţii şi adevărului. Istoricii din ultimele decenii utilizează şi operează cu termenul de „Genocid” pentru crime aduse împotriva umanităţii, cu un termen relativ nou, introdus de juristul polonez Raphael Lemkin în 1943. (De la a cărui moarte s-au comemorat recent 50 de ani, evident nici în România, nici în Armenia, cu alte agende ale momentului, este o constatare, nu neapărat un reproş). Genocidul Armean a trecut în ultimele decenii din spaţiul de interes şi studii al istoricilor în cel al politicienilor. Problema responsabilităţii şi vinovăţieii (Schuldfrage, cu un termn german consacrat) este acum disputată la cel mai înalt nivel politic. Dintr-o dispută istorică între armeni şi turci a devenit deja o problemă majoră şi disputată între diverse cancelarii ale lumii. Cu reverberaţii militare şi strategice, cu efecte indirecte legate de zonele de influenţă a puterilor regionale. Dacă pînă mai ieri doar studii isorice aprofundate, precum ale lui Vahakn Dadrian sau Taner Akcam sau voci singulare ale inteligentiei turce precum ale lui Orhan Pamuk sau Elif Shafak zgîndăreau opinia publică, în 2010 s-a produs o importanta mutatie a centrului de greutate legat de Genocidul Armean şi consecinţele lui pe termen lung. Un prim acord, oricât de precar şi fără să producă efecte juridice sau economice majore, semnat între Turcia şi Armenia, sub presiunea şi controlul SUA, UE şi al Rusiei drept garanţi este un gest binevenit. Un prim pas. Pentru a rezolva pe fond situaţia situării genocidului Armean pe scara istoriei şi pentru a gestiona chestiuni militare (Karabagh) sau economice (deschiderea graniţei dintre turcia si Armenia,traseele nergetice etc.) Tot în acest context, mesajul apel al celor patru intelectuali turci (Cengiz Aktar, Ali Bayramoglu, Ahmat Insel şi Baskin Oran) de a mobiliza şi sensibiliza opinia publică turcă despre recunoaşterea şi asumarea Genocidului Armean ni se pare de bun augur. Nimic nu e simplu şi nici definitiv. Dar poporul turc, care doreşte să intre în marea familie a Uniunii Europene nu poate eluda la nesfârşit acest subiect, considerat tabu în Turcia şi care cade sub incidenţa codului penal ca ofensă adusă identităţii turce. Am făcut acest lung ocol pentru a atrage atenţia asupra unui excepţional număr al prestigiosei reviste franceze „l’Histoire’, numarul 341, aprilie 2009. Care cuprinde un extrem de bine documentat dosar „Le genocide des Arméniens”. Editorialul redacţional pune accentul exact pe punctul sensibil al chestiunii, „La vérité en marche”. Intregul dosar e contruit pe un lung interviu, extrem de atent la nuanţe al profesorului Fuad Dunder, de la Michigan University. Cu multe analize de mare fineţe a întregului evenimenţial istoric. Documente fotografice, unele inedite, hărţi şi extrase din alte cărţi de interes major– poate ar merita tradus şi în limba română cartea acelei avocate turce, Fethihe Cetin, care descoperă într-o bună zi că bunica ei era armeancă, ediţia în limba franceză a apărut la Edition de L’Aube, 2006 şi reeditată în L’Aube Poche în 2008. Grupajul se închide cu un alt interviu luat profesorului Ahmet Insel, de la Universitatea Galatasaray, unul dintre iniţiatorii mesajului de reconciliere şi iertare. PARDON este un cuvânt extrem de bine cunoscut în întreg arealul mediteranian, în Orientul Mijlociu, ca şi în Balcani. Un PARDON asumat ar putea închide o pagină neagră din istoria Europei, din care facem parte cu toţii. Ideea Europei creştine ţine de un alt timp istoric. O Europă multiculturală şi plurietnică nu poate fi decît de bun augur pentru un viitor care pare astăzi fără un contur precis. Ciudat, şi nu prea, cum doar două cuvinte, Pardon şi Merçi pot modela lumea de mâine.Insh’Allah, spunea bunica mea Mariam, Masha’Allah, Bedros gean !
Vive la France!, putem noi adăuga ca buni europeni, la un pahar de sampanie franţuzească, caviar rusesc şi sommon norvegian. Armeni şi turci deopotrivă.