Revista „Luceafarul si Horia Garbea despre „Cartea soaptelor”

„Nu am mai întîlnit aşa ceva la anvergura aceasta, cred, la prima lectură, că e unica în literatura noastră.” 

Varujan Vosganian este, în sens cronologic, un autor nouăzecist: cam de-o vîrstă cu Ioan Es Pop şi Cristian Popescu, a frecventat cenaclurile „cumplitului deceniu” al nouălea al secolului trecut, avînd o certă notorietate printre practicanţii literaturii pe-atunci tineri şi a debutat după revoluţie. Ca scriitură, el nu este chiar atît de aproape de colegii săi de leat, ba nici măcar de optzecişti, alegînd un drum singular, al poeziei orfice, atipice pentru aceştia. Acum, cînd a debutat ca romancier, se observă limpede că şi în proză a ales să încerce o exeperienţă foarte particulară.    

Romanul Cartea şoaptelor, primul semnat de Varujan Vosganian, cunoscut, cum spuneam, mai mult ca poet de cei care ştiu că nu e doar politician, e încîntător, dar şi foarte derutant. În primul rînd, e foarte dens, fiecare pasaj e un sîmbure de posibil roman, ceea ce face lectura oarecum dificilă, dar şi foarte „nuclear“ în sensul că poate fi citit de oriunde. Mai curios şi foarte original este textul din punct de vedere naratologic: vocea naratorului adună, sintetizează şi grupează numeroase alte voci care devin creditabile prin asumarea lor de către narator. Nu am mai întîlnit aşa ceva la anvergura aceasta, cred, la prima lectură, că e unic în literatura noastră. 

În corpul volumului se disting cel puţin cinci planuri sau straturi: cel istoric „mare“, biografic al lui Garabet, bunicul naratorului, biografic al naratorului (care este pe tot parcursul nepotul lui Garabet şi care are datele biografice şi morale ale autorului însuşi), metafizic în care, oarecum, duhul lui Garabet vorbeşte prin nepotul său şi, în fine, un plan anecdotic al terţilor. Pentru un sandwich atît de gros (sau baclava cu foi multe, în spiritul cărţii) trebuie să ai gura mare sau să alegi, pe rînd, cîte un plan. De aceea, romanul, care e şi vast, impune recitirea, chiar multiplă, cu concentrare de fiecare dată pe altă nunaţă a sa. Indiscutabil,  Cartea şoaptelor e o reuşită majoră şi un unicat.

Foarte reductiv povestind, e vorba de istoria unei familii, adunată din „şoapte” de un descendent contemporan. Familia e armenească, fapt ce apare mai exotic decît s-ar crede şi, deci, în România ultimei sute de ani, e vorba de minoritari. Ascendenţii au trăit momentele a ceea ce armenii numesc „genocid”, iar turcii continuă să nege că ar fi făcut, în 1915. Ar fi cu totul neproductiv în sens literar ca discuţia asupra romanului să se limiteze la acest moment (a fost?,  n-a fost?), aşa cum bag de seamă că însăşi editura induce în campania de promovare. Cartea şoaptelor are valoare prin stil, prin ştiinţa de a reda parfumul unor epoci şi al unor existenţe aparte, unele la limita supranaturalului. Eroul principal, Garabet, şi cel ce-i scrie istoria sintetizează un mod de existenţă care este, într-un fel, chiar arta de a şopti, adică de a povesti, de a transmite, oral, tradiţia. Cartea şoaptelor fixează pe hîrtie o tradiţie transmisă verbal, muzical şi chiar olfactiv. Este o epopee cu eroi mulţi, mulţi cu o aură mitică, ba chiar mistică. Scris cu un condei înmuiat în miere şi plină de apoftegmatice „învăţături ale lui Garabet către nepotul său Varujan”, acest roman ne apare ca un examen de maturitate literară pe care autorul îl trece cu brio. El dă o carte care are greutatea istoriei, dar şi uşurinţa spiritului desprins de corp.  

Vizitînd Uniunea Scriitorilor    , preşedintele Traian Băsescu i-a cerut, cu ironie, lui Varujan Vosganian să rămînă printre scriitori, că acolo e locul lui. Constat că avea dreptate.

Textul se poate lectura si pe blogul http://horiagarbea.blogspot.com