Povestile armenilor, articol aparut in suplimentul Adevarul literar si artistic din 15 decembrie 2009

„Povestitorul Varujan Vosganian este o voce autentică, puternică, profundă şi credibilă.”
„Cartea şoaptelor”, romanul lui Varujan Vosganian, a câştigat premiul „Cartea anului 2009“.La distincţia acordată de „România literară” au mai fost nominalizate volume semnate de Nicolae Breban, Angela Marinescu, Cristian Teodorescu şi George Ardelean. La distincţia acordată de „România literară” au mai fost nominalizate volume semnate de Nicolae Breban, Angela Marinescu, Cristian Teodorescu şi George Ardelean.

Prezidat de Nicolae Manolescu, juriul alcătuit din criticii literari Alex Ştefănescu, Gabriel Dimisianu, Ioana Pârvulescu şi prozatoarea Adriana Bittel a hotărât că romanul „Cartea şoaptelor” afirmă un romancier adevărat şi confirmă un scriitor adevărat.

Atât pentru publicul larg, cât şi pentru cititorii profesionişti care, victime ale prejudecăţii, l-au privit cu scepticism şi neîncredere pe Varujan Vosganian scriitorul, cunoscându-l numai pe Varujan Vosganian politicianul, cartea este mai mult decât o surpriză.

Romanul de proporţii închipuit de scriitorul care şi-a mai încercat condeiul în poezie şi proză, care au trecut mai mult neobservate, scoate la lumină un romancier căruia nimic din ce e romanesc nu-i e străin.

Filtrând istoria şi istoriile personale prin stări de conştiinţă, conform propriei sale mărturisiri, transformându-se în oglinda în care se reflectă întâmplările unui neam şi ale oamenilor care îl alcătuiesc, povestitorul Varujan Vosganian este o voce autentică, puternică, profundă şi credibilă. Ea spune şi povestea, şi istoria armenilor într-un veac pentru unii explicabil, pentru alţii inexplicabil.

Plimbă prin faţa cititorului o lume nesfârşită, pe care nu o judecă în alb şi negru, cum erau fotografiile îndrăgite nespus de bunicii armeni, ci o lasă să se desfăşoare în toată logica şi în tot absurdul ei.

Desluşind istoriile familiei şi ale armenilor în general, povestitorul se desluşeşte pe sine. Alăturând piesele unui puzzle uriaş, extrem de colorat, creează o imagine neaşteptată, cum sub semnul neaşteptatului stau vieţile personajelor: „Trei feluri de întâmplări au trăit bătrânii armeni ai copilăriei mele: întâmplări pe care le-au evitat, întâmplări pe care le-au aşteptat şi întâmplări care i-au luat cu totul pe nepregătite.

La drept vorbind, până la urmă toate împrejurările prin care au trecut pot fi socotite ca aparţinând celei de-a treia categorii, căci lucrurile pe care le-au evitat au sfârşit prin a se întâmpla, iar lucrurile pe care le-au aşteptat n-au mai venit. Privite în acest fel, vieţile bunicilor mei sunt un fel de cronică a lucrurilor neaşteptate”.

Cartea învinşilor

Romanul lui Varujan Vosganian e populat de personaje cu istorii tulburate şi tulburătoare. Nici pentru ele, nici pentru povestitor explicaţia şi istoria nu sunt fără rost. Pioni pe o tablă de şah pe care joacă maeştrii, armenii din copilăria lui Varujan, cei de dinaintea lor şi cei care au urmat după sunt protagonişti ai unei suferinţe care îi depăşeşte, eroi ai unui exod absurd.

Genocidul armenilor, început în 1895, culminând în 1915, când începe povestea din roman, şi continuat până după 1922, este chipul neaşteptat şi neînţeles al istoriei şi, deopotrivă, al fiinţei umane care face istoria.

Împreună cu sutele de mii de deportaţi, Varujan coboară în infern. Bunicul Garabet, pentru care lumea e de înţeles, bunicul Serak, pentru care lumea e de neînţeles, Fringhian, Hartin, poetul Daniel Varujan, călugărul Komitas şi atâţia alţii sunt învinşii care scriu, de fapt, „Cartea şoaptelor”.

Romanul este, de asemenea, un comentariu la părerea bunicului Garabet, care cugeta astfel:„Rareori cel care pare că a învins e adevăratul învingător. Iar istoria au făcut-o învinşii, nu învingătorii. A învinge e, până la urmă, un fel de a ieşi din istorie.”

Cartea bunicului

Universul şi istoriile recompuse de autor din fotografii alb-negru şi sepia sunt alcătuite, toate, din două dimensiuni coexistente: firescul şi nefirescul. Pe de o parte, aroma cafelei, dulciurile armeneşti, portul, copilăria, aparatul de fotografiat cu trepied al aceluiaşi bunic Garabet, povestea şi toate cele pline de farmec ale vieţii. Pe de altă parte, confiscarea cafelei, a dulciurilor, a aparatului de fotografiat, de fapt, a vieţii, condiţia de apatrid şi moartea.

Împletirea firescului cu nefirescul îi oferă romancierului materia primă pentru un fel de realism magic în care îşi găsesc loc poveştile nes-fârşite ce dau substanţă personajelor: bunicul Setrak, înrolat forţat în ’44 şi mort de frig în ’85, călugărul armean din insula elveţiană San Laz-zaro, ucis în timp ce râde, Hartin şi testamentul lui, Misak Torlakian şi partizanii, fata cizmarului Ionescu, care a murit pentru că s-a încurcat în propriile vise (a dormit pe patul din faţa oglinzii).

O identitate de necuprins se configurează între firesc şi absurd, în pagini în care se pot simţi uneori ecouri din Gabriel Garcia Marquez, Khaled Hosseini sau Ştefan Bănulescu.

Cartea lecuirii

Pornit în căutarea timpului pierdut, povestitorul dezvăluie suferinţe şi leacuri, mai ales leacuri de negăsit. Scriitorul experimentează, probabil, funcţia terapeutică a scrisului. Iar cititorul va hotărî dacă povestitorul are dreptate să pună semn de egalitate între „Cartea Şoaptelor” şi „Cartea Lecuirii”:„Poate că în loc de «Cartea şoaptelor», această poveste s-ar putea numi «Cartea lecuirii».

Căci ea povesteşte despre oameni trecuţi printr-o suferinţă de neînchipuit, de care fiecare a căutat să se vindece în felul său. Şi cum realitatea este rareori leacul realităţii, bunicii mei şi bunicii bunicilor mei păreau că se învârt în cerc, reîntâlnind aceleaşi dureri şi vedenii. Lăsând la urmă lucrurile reale, poporul bunicilor mei s-a călăuzit după lucrurile imaginare şi după lucrurile imaginate, anume cele care nu existau şi cele pe care, existând, ei se încăpăţânau să le vadă altfel de cum sunt.”

Articolul il gasiti in forma originala accesand:

http://www.adevarul.ro/cultura/literar_si_artistic/Povestile_armenilor_0_171583227.html