Interviu revista Ramuri

1. E cam neobişnuit să începi un interviu cu un scriitor cu cuvintele “Stimate domnule senator”, dar nu am încotro. Aşadar… Stimate domnule senator, Varujan Vosganian, cînd aţi scris “Cartea şoaptelor” ce aţi aşteptat de la public, de la critică şi de la dvs. înşivă? Aţi anticipat şi calculat minuţios succesul? Aţi mizat pe efectul emoţional al temei?

Diferitele mele ipostaze au fost, adesea, sursa de nedumerire, ca sa nu mai pun la socoteala ironiile. Cum se impaca pozitia de membru al Parlamentului, de ministru al economiei si finantelor cu acea de creator, mai ales cand e vorba de poezie ? Eu spun ca secretul compatibilitatii in oricare din ipostaze, indiferent care ar fi aceloea, este autenticitatea. Daca esti autentic, atunci nu exista nepotriviri. Iata, de pilda, in natura nu exista kitsch, tocmai pentru ca natura este, daca putem spune asa, naturala. Kitsch-ul il aduce doar interventia omului, este o descoperire a civilizatiei. Daca ne referim concret la politica, economie si arta, acelasi autentic limpezeste lucrurile. Politica este o arta a comunicarii, unele dictionare chiar o denumesc asa. Economia este o cultura manageriala, deci, la urma urmei, un act de cultura, chiar daca aparentele sunt impotriva. Fiind vorba despre un act de comert, economia este, indubitabil, o forma de comunicare Arta este, la randul ei, comunicare, altminteri limbajul, semantica nu ar avea un rol atat de important. Nepotrivirile intre ele, asadar, nu sunt date de indeletnicirile ca atare, ci de ceea ce este stangace, cabotin, agresiv in exercitarea lor.

Eu nu am nici o problema sa vorbesc despre economie in fata unor oameni de afaceri ori la un miting electoral si apoi sa fac o prezentare de carte. Am experimentat adesea aceasta succesiune, pe parcursul chiar al aceleiasi zile. Audienta, insa, nu este intotdeauna pregatita sa faca trecerea aceasta. Am simtit o anumita rigiditate in perceperea mea ca scriitor, tocmai pentru ca sunt demnitar. Nu am fortat nota, am lasat ca lucrurile sa decurga de la sine. Acum cateva saptamani, presedintele Romaniei a citit o poezie la televizor, creatie proprie. A doua zi gazetele au prezentat o colectie de poezii ale oamenilor politici, intr-un context, va puteti imagina, deloc magulitor. Astazi dumneavoastra imi luati un interviu, pornind de la ideea ca sunt un scriitor pe care il incadrati in categoria prozatorilor de succes. Totusi, iata, Dictionarul scriitorilor romani, al carui ultim volum a aparut de curand, nici macar nu ma mentioneaza. Nu e usor ca scriitorii sa accepte, ca pe unul de-al lor, pe un ministru de finante.

Nu am ales tema, as spune ca tema m-a ales pe mine, chiar inainte sa ma fi nascut. Nu m-am gandit sa folosesc incarcatura dramatica a povestii pentru a asigura succesul cartii. De altfel, vedeti ca, desi era tentant, nu am devenit patetic sau revendicativ. Cartea soaptelor vorbeste despre armeni, dar si despre romani, despre evrei, despre alte neamuri. Despre suferintele aduse de toate descoperirile secolului douazeci : razboaiele mondiale, genocidul, lagarele de concentrare, gropile comune, ideologiile, conditia de apatrid  etc. Eu conduc de douazeci de ani comunitatea armeana, fac parte din organismele internationale ale diasporei armenesti si, in fiecare an, cer de la tribuna Parlamentului, recunoasterea de catre statul roman a genocidului armenesc indreptat, in 1915, in Imperiul Otoman, impotriva poporului armean. Cu toate acestea, citind Cartea soaptelor, nu gasesti omul politic, tonul este mai degraba cumpatat. Poate ca politica m-a ajutat sa inteleg, sa vad lucrurile de la o anumita inaltime, dar scrisul nu e al unui om politic, nu are mesaj politic, ci precumpanitor moral.

Am scris romanul ca pe o eliberare. Sunt atatea lucruri care au fost traite,dar nu au fost spuse niciodata. Povestitorul e un copil. Nu e usor sa te intalnesti cu copilul care ai fost. Iti trebuie mult curaj pentru asta.

Am fost ingrijorat de primirea pe care romanul urma s-o aiba, mai ales datorita ironiilor pe care un astfel de demers le risca. Parca si auzeam : « Vosganian, cel mai mare scriitor dintre economisti si cel mai mare economist dintre scriitori ». Adica, mai nimic. Va marturisesc ca primirea elogioasa pe care a facut-o critica acestei carti m-a impresionat. In patru luni cele ce s-au scris despre Cartea soaptelor  pot alcatui un volum mai gros decat cartea insasi, care, totusi, are peste cinci sute de pagini. Inteleg de la Polirom ca primele doua tiraje s-au epuizat.

Nu am calculat succesul, dar am lucrat pentru el. Am organizat un program de lansari care va continua anul viitor si la care au participat mii de cititori si, in consecinta, s-au vandut mii de carti. Am creat un site, www.carteasoaptelor.ro, pentru a intra in dialog cu cititorii. Am editat un Album al Cartii soaptelor, care cuprinde fotografii ce prezinta personaje si scene ale romanului. Deja, sunt persoane care se intereseaza de casa in care am copilarit, vin in Focsani sa o viziteze.

1. E primul dvs. roman, dar este unul de mare întindere şi complexitate. Cît timp v-a luat? L-aţi rescris de multe ori, sau totul a venit din prima? V-aţi documentat anume, sau ştiaţi totul „din şoaptele” strămoşilor?

Roamnul a fost scris intre 2003 si 2006. Istoria e urmatoarea : Aura Christi mi-a cerut un text de proza, amintindu-si ca am luat mai demult un premiu literar cu un volum de nuvele, Statuia Comandorului. Textul a aparut in Contemporanul in primavara lui 2003 si la scurta vreme m-a sunat Nicolae Breban, care s-a exprimat laudativ la adresa lui. Aveam deja o parte a documentarii, asa ca m-am decis sa scriu mai departe. Ati observat ca romanul contine numeroase informatii, ele sunt fie rezultatul documentarii din arhive, fie al descoperirii unor documente inedite, fie al culegerii de marturii. Am organizat intalniri ale supravietuitorilor, unii dintre ei chiar eroi ai « Cartii soaptelor », la Bucuresti, la Constanta, la Focsani, la Craiova, chiar si la New York, printre armenii emigrati din Romania. O astfel de intalnire am organizat si la Suraia si Vadu Rosca, iar marturiile au fost folosite pentru a scrie capitolul referitor la rascoala din 1959. Toate personajele sunt reale, chiar daca ele traiesc nu doar in lumea reala, ci si in cea imaginata sau imaginara.

Imediat ce romanul a fost incheiat, am fost propus comisar european, istoria o cunoasteti, si apoi am devenit ministru. Am socotit ca nu e bine sa amestec lucrurile si mi-am propus sa public cartea dupa ce nu vor mai fi ministru. A fost un ragaz folositor, caci in acesti doi ani am recitit romanul, cu creionul in mana, de vreo douasprezece ori si, in consecinta, l-am scurtat cu vreo suta si cincizeci de pagini.

Sa ne intelegem, insa. E primul roman pe care l-am publicat, dar nu e primul pe care l-am scris. Am mai scris trei romane pe care nu le-am publicat, cel dintai la varsta de 22 de ani si al carui unic cititor a fost Mircea Ciobanu. Publicarea unei carti e un gest de mare responsabilitate, mai ales cand personajele acelea au trait candva.

Am scris cu oarecari pauze. Scriam dimineata devreme, inainte de a pleca la treaba sau seara tarziu. Nu am avut niciodata ragazul de a scrie zi si noapte. Nu am adunat note, ci doar am facut unele insemnari. Ceea ce inseamna ca l-am scris din prima dar, cum spuneam, l-am scurtat, apoi, cu un sfert. Apoi l-am dat la citit in manuscris. M-au ajutat mult Stefan Agopian, sensibil la devierile lirice, Magdalena Bedrosian si Bianca Cernat. Printre cititorii manuscrisului s-au mai numarat Nicolae Manolescu, Nicolae Breban (care m-a intrebat mai intai cate pagini are, socotind ca un roman sub 400 de pagini nu e serios), Eugen Negrici, George Balaita, Adrian Aluigheorghe, Bedros Horasangian, Gabriel Chifu, Vartan Arachelian si altii, ca de pilda Madeleine Karacasian, Sergiu Selian ori Eduard Jeamgocian, buni cunoscatori ai specificului armenesc. Ei cu totii mi-au dat imboldul sa public cartea si, fireste, Silviu Lupescu, editorul care a avut incredere in ea de la bun inceput. Fragmente din roman au aparut in multe reviste din tara. Intr-un fel pot spune ca atunci cand a aparut, Cartea soaptelor avea deja cititorii sai.

1. Cât de creditabile sînt şoaptele transmise pe arborele genealogic? Nu vă ascund că am văzut gropi comune şi săli de muzeu în Turcia şi Azerbaidjan mărturisind atrocităţile armenilor, unii înregimentaţi după 1917 în Armata Roşie, asupra turcilor şi azerilor. Care e adevărul? Există un adevăr unic? Cine e mai vinovat decît cine?

Fiecare neam, fiecare loc si fiecare timp are o Cartea a soaptelor a sa, ea isi asteapta doar povestitorul. Cel mai mare elogiu care mi-a fost adus a fost cel potrivit caruia istoria armenilor nu se va mai scrie fara aceasta carte. Eugen Negrici a rezumat cel mai bine, spunand: „Cartea soaptelor este o carte identitara a poporului armean”. Moto-ul cartii explica la randul sau, amintind cuvintele bunicului meu, Garabet: „Noi nu ne deosebim prin ceea ce suntem, ci prin mortii pe care fiecare ii plange”. Nu exista, asadar, un adevar unic, fiecare popor are legendele lui, unele ucise de alte legende, suferintele si reperele sale. In ce priveste, insa, genocidul din perioada 1895 – 1922 indreptat impotriva poporului armean, simplul fapt ca in toata Anatolia rasariteana, din trei milioane de armeni existenti la sfarsitul secolului nouasprece, dupa douazeci de ani nu mai erau decat cateva mii si acelea traumatizate, trecute la islamism, da un raspuns intrebarii dumneavoastra.

1. Aţi aşteptat destul cu publicarea romanului. De ce? Aţi aşteptat să survină un pact (protocol) Turcia-Armenia şi preşedinţii acestor state să vadă meciul dintre naţionalele lor din aceeaşi tribună? Aţi gîndit acest roman politic? Dar publicarea lui?

Unele dintre motive vi le-am explicat deja. Exista si altele. Cum ar fi, de pilda, acela ca romanul vorbeste despre atrocitatile comise de autoritatile otomane, dar respinse ca adevar istoric de actualul Guvern al Turciei. Eu am fost, timp de doi ani, din partea romana, presedintele comisiei mixte de cooperare economica romano-turce. Am avut intalniri cu primul ministru, cu o seama de ministri din Guvernul de la Ankara. Va imaginati ce situatie s-ar fi putut crea… Mai ales ca atunci cand am fost investit ministru unii lideri politici din tara, chiar pana la cel mai inalt nivel, sugerasera ca prezenta mea in Guvernul Romaniei va complica relatiile cu Turcia si Azerbaidjan. N-a fost deloc asa, chiar daca opinia publica din Turcia nu a vazut cu ochi buni propunerea ca eu sa fiu ales comisar european. Dar romanul nu a fost gandit politic. Asta, insa, nu ii slabeste mesajul, ci dimpotriva.

1. Poetul poate face abstracţie de politic? Dar romancierul?

Vad ca dumneavoastra nu puteti face abstractie de omul politic din mine. Eu, uneori, fac abstractie de politica chiar si atunci cand fac politica. Cand cauti sa eviti limbajul de lemn, cand incerci sa-ti patrezi umorul, cand spui ca un poet e mai important decat un prim-ministru, cand spui ca tranzitia e, de fapt, un proces cultural si ca politicul se va recupera prin cultura, cand te pastrezi om normal se cheama ca faci abstractie nu de politica, caci de politica, intr-un anume sens, nu poate face abstractie nimeni – legile sunt politica, autoritatile sunt politica etc – ci de partea intunecata a politicii.

Diferenta dintre poet si romancier nu o face, asa cum sugereaza intrebarea dumneavoastra, departarea de realitate. Poezia nu este rupta de realitate, ci porneste de la ea si o recreaza. Poezia inventeaza paradigme, nu realitati. Poezia e un fel de proza citita la lumina fulgerelor.

1. Poetul care sînteţi apare adesea în romanul atît de complex, polifonic. Vă mai consideraţi poet? Luaţi în calcul şansele poeziei dvs. în veac?

Cred ca, cel mai adesea, din poezia mea a fost citit mai ales numele de pe coperta. Cred, de pilda, ca poemul Iisus cu o mie de brate ar trebui inclus in manualele de liceu. Dar nu ma consider un mare poet. Poate si pentru ca simt ca mai am cate ceva de spus in poezie, nu sunt inca nascut pe de-a-ntregul.

1. Sînteţi optzecist? Eu vă consider nouăzecist pentru că aţi debutat efectiv în libertate, după 1990. Cum vă raportaţi la generaţii? Dar la curentele literare de la noi (postmodernism, textualism etc.)?

In poezie sunt un amestec de optzecist cu ingrediente ale anilor saptezeci (Robescu, Turcea, Ciobanu). In proza mi-e greu sa va spun dar, ca generatie si stil sunt mai degraba optzecist, aproape de Mircea Nedelciu ori Cristian Teodorescu (mai ales in nuvele). Am debutat dupa anul 1990 pentru ca in vremea comunismului cartile mele nu puteau sa apara. Chiar titlul volumului de poezii, ingrijit de Mircea Ciobanu, se numea „Samanul albastru”, care era o imagine a Securitatii. Cat despre nuvele, ce sa mai spun…

Totusi, nu ma socotesc un autor clasificabil, poate si pentru ca nu am frecventat cu asiduitate cenaclurile si mi-am propus mai degraba libertatea de a scrie decat maniera de a scrie.

1. Simţiţi că odată cu „Cartea şoaptelor” aţi început să contaţi sau nu simţiţi deosebire de receptare între ce aţi făcut anterior şi acest roman? Ce ecouri a avut cartea? Vă satisfac ele? Parţial?

Cartea soaptelor a avut o primire care pe mine m-a emotionat. Elogiile au fost coplesitoare si au venit din partea criticilor de generatii diferite. Cartea se traduce deja in spaniola si sarba. Am discutii pentru traducerea ei in alte trei limbi de larga circulatie. Ma maguleste calitatea cititorilor mei precum si modul in care ei o recomanda mai departe. Dar, mai ales, ma bucura faptul ca niciodata in Romania nu s-a vorbit atat de mult despre armeni ca in aceste cinci luni de cand a aparut Cartea soaptelor.

Se spune ca acest roman se citeste usor, desi nu este o lectura facila. Cititorii imi spun ca nu o pot lasa din mana, ba chiar unii imi spun ca au citit-o de doua ori. O profesoara din Brasov mi-a scris ca a scos din carte unele pasaje pe care le preda elevilor la clasa drept percepte morale. Poate ca toate astea se intampla pentru ca am scris cartea cu placere, ca pe o eliberare, cu anume graba, sa nu mor inainte de a o termina.

1. Mai interesează pe cineva literatura? Pe cine? Cum vă sustrageţi din politic? De ce (mai) scrieţi? Aveţi un blog cu probleme exclusiv politice, potstări lungi  – plictiseala de pe lume pentru mine. Nu simţiţi că în literatură aţi fi mai interesant, chiar şi pe blog?

Nu cred ca articolele mele de pe blog sunt exclusiv politice si nici ca sunt lungi. Dar sunt convins ca literatura e o cale mai buna de comunicare decat discursul politic. Atata doar ca am un temperament ciudat: ma atrag atat spatiile largi, multimile si gesturile ample, care se masoara cu istoria, dar si spatiile intime si dialogul cu cartea. Nu stiu daca dorind sa le impaci pe amandoua, le lasi pe amandoua bosumflate. Dar fac ce simt.

10.Sînteţi, presupun, un om foarte bogat, iar foarte tînăr nu mai sînteţi. De ce nu renunţaţi la politică în favoarea literaturii sau a simplei contemplări al lumii de pe puntea unui iaht? Vă place puterea? Vă place mai mult literatura?

Printre scriitori pot fi socotit un om bogat, pentru ca nu scriu ca sa-mi castig painea, ci ca sa-mi castig linistea. Printre oamenii politici ma pierd pe la mijlocul clasamentului. Imi place puterea pentru ca nu-mi place nici plictiseala, nici neputinta si nici umilinta. Daca privesc inapoi spre viata mea cred ca sentimentul e reciproc, si puterea m-a placut pe mine. De la gradinita si pana azi am fost mereu sef. Chiar si in armata ori la puscarie unde, datorita muschilor mei, am fost desemnat sef peste ceilalti patruzeci de arestati cu care imparteam celula de la Jilava. Cred, insa, ca puterea prin scris e mai statornica decat puterea obtinuta prin vot. In arta alegerile au loc cel mai devreme odata la mileniu. Se mai fac uneori, e drept, si anticipate dar asta numai cand arta se contamineaza prea mult de manierisme si oportunisme. Prefer puterea pe care o da literatura. Arta e singura indeletnicire umana care invinge fara sa lase in urma invinsi si cucereste fara sa umileasca. Un om cucerit prin arta devine aproapele si nu dusmanul tau. E o  putere care nu trebuie sa lupte ca sa biruie, ci dimpotriva. Arta e pavaza invinsilor, nu a biruitorilor.

10.  Întrebare inevitabilă totuşi: Cum vedeţi Uniunea Scriitorilor, breasla scriitorilor?     V-aţi dedicat ei întrucîtva. De ce? Unii au văzut în asta, cu răutate, o manevră politică.  Poate fi un armean generos (eventual cu confraţii)?

Ce va spuneam, ca obsesia politica nu e a mea, ci a dumneavoastra. Nu am facut deloc politica la USR, in sensul electoral al termenului, ba dimpotriva, am pus politica in slujba breslei. Contributia mea ca vicepresedinte se masoara in mentalitati, iata ca acum toti candidatii vorbesc in termenii in care eu vorbeam de unul singur in 2005, evocand calitatea scriitorilor de patroni nu de sindicalisti. Se masoara, fireste, si in bani. Am promis ca voi dubla veniturile Uniunii si le-am dublat inca din 2006. Anual, breasla castiga prin diverse forme, cateva milioane de euro in plus fata de 2005. Dar nu am candidat la presedintia Uniunii pentru ca eu consider ca nu cine aduce bani trebuie sa o conduca, ci acela care are prestigiu. Eu nu am inca intr-atat prestigiu ca scriitor incat sa conduc breasla scriitorilor. Dar cei ca mine, daca pot, trebuie sa ajute.

11.  Vă simţiţi minoritar? Vă tulbură sau vă înseninează condiţia – de care nu sînteţi responsabil – de alogen? Preşedinte al României nu cred că veţi fi. Dar al Uniunii Scriitorilor? Cum vi s-ar părea şi ce aţi face?

Cand am debutat, acum aproape treizeci de ani, la Suplimentul Literar si Artistic al Scanteii Tineretului (SLAST), Ion Cristoiu mi-a recomandat sa-mi schimb numele. Am refuzat categoric. Sa ai incredere in cel care ti se arata exact asa cum este, cu semnul sangelui si cu taina botezului. Abia de renegati sa te temi. Nu am nici un complex pentru ca sunt armean in Romania. Am avut sansa biculturalismului, sunt mandru ca sunt armean si sunt bucuros ca in Romania asta nu jigneste pe nimeni. Presedintele tarii nu cred ca as ajunge, nu mi-am propus, dar presedintele Uniunii Scriitorilor as putea ajunge intr-o zi. Limba romana e mult mai toleranta decat mentalitatile care se exprima in aceasta limba.

12.  V-aţi gîndit vreo clipă, avînd în vedere unele premise pe care nu le mai amănunţesc, dar cred că sînt evidente pricepuţilor şi pricepătorilor, la Premiul Nobel? Dacă l-aţi lua, cu ce aţi începe discursul de acceptare? Sau l-aţi refuza? V-aţi (şi) gîndit ce aţi face cu banii?

Probabil ca sub efuziunea  acordarii acestui premiu pamantului romanesc, dar nu si limbii romane, prin Herta Muller, unii colegi au fost mai darnici cu mine decat ar fi fost cazul, dar, in prezentarile publice, cativa au evocat, in ce ma priveste, aceasta posibilitate. E drept, Cartea soaptelor, prin tematica sa, are posibilitatea sa calatoreasca mai usor prin lume. Un laureat roman al premiului Nobel nu va fi doar rodul propriei sale creatii ci al unei intregi culturi. De aceea cu cat mai multe nominalizari, cu cat mai multa incredere vom avea in noi insine, sansele sunt mai mari. Am propus, in calitatea pe care o am la USR, cativa astfel de candidati, cum ar fi Ana Blandiana sau Nicolae Breban. Nu cred ca randul meu a venit inca.

Nici unul dintre noi n-are voie sa refuze un premiu care onoreaza, prin mesagerii sai, limba romana.

Horia