Recenzie Scrisul Romanesc

Cronica celor ce au uitat strigătul

Gabriel COŞOVEANU

Că o mărturisire densă în violen¬ţe şi orori înecate într-un ocean de tristeţe poartă titlul Cartea şoaptelor (Polirom, 2009), asta ţine de soarta tragică hărăzită poporului armean şi de simţul datoriei al celui care s-a docu¬mentat îndelung pentru a elibera suferinţa, a neamului său şi a propriei familii, în lume – Varujan Vosganian. Cum şcoala ne-a obişnuit cu istoria mare, aceea a imperiilor şi a cuceritorilor, puţini am fost dispuşi, în lipsa unor motive personale, să acor¬dăm atenţie celor care au îndurat exoduri, crime şi nedreptăţi doar dintr-o „proastă“ amplasare geopolitică. După traversarea şirului de grozăvii din roman, te încearcă un sentiment straniu, că eşti părtaşul unui miracol dacă a rămas cineva în viaţă pentru a consemna faptele, în condiţiile în care armenii parcă erau predestinaţi masacrării. Şi totuşi, ca întotdeauna, în ciuda setei uci¬gaşe a turcilor sau a comuniştilor sovietici, a rămas câte un supravieţuitor, din greşeală ai zice, ca o sfidare scheletică (la propriu, după înfometarea până la stadiul ca stoma¬cul atrofiat să respingă orice aliment) la adresa nebuniei istoriei.

Dar nu cronica unei exterminări se reţine neapărat, ci modalitatea de a rezista tratamentelor inumane, urii oarbe, doar cu scutul credinţei şi sub zodia unei demnităţi pilduitoare. Desţăraţi, cu paşapoarte de apatrizi, sau, apoi, ca repatriaţi, armenii pot depun o mărturie cutremurătoare despre su¬pravieţuire şi puterea de-a suporta calvarul: „Bunicii mei, Garabet Vosganian şi Setrak Melichian, au înţeles din secolul lor cât e de greu să mori în acelaşi pământ din care te-ai născut. Bătrânii armeni ai copilăriei mele nu au avut niciun mormânt la căpă¬tâiul căruia să stea şi să-şi plângă părinţii. Şi-au purtat mormintele cu ei, pe unde au rătăcit şi, aşa cum evreii îşi aşază chivotul şi fac în jurul lui templu, tot astfel, când poposeau, îşi descărcau mormintele de pe umeri şi acolo îşi făceau casă“. Reacţia în faţa durerii şi a vedeniilor cu care au rămas puţinii „norocoşi“ scăpaţi a fost şoapta, la adăpostul căreia s-a aşteptat un semn divin sau înţelegător din partea belicoşilor globu¬lui. Ce şi-au dorit succesorii lui Tigran cel Mare nu s-a întâmplat nici astăzi, căci ţara, deşi în sfârşit independentă, s-a micşorat, iar resursele nu cheamă în minte vreun boom economic.

Prioritară, însă, a devenit vindecarea su¬fletească după genocid, despre care avem, în Cartea şoaptelor (definibilă şi drept Cartea lecuirii, sugerează autorul, întrucât expune stratagemele vindecării – nereuşite, în speţă – de gravele lovituri primite parcă fără oprire) o relatare care poate sta, ca grad al hidoşeniei ascunse în fiinţa care-şi zice atât de duios homo sapiens, lângă ta¬blourile de gen din Auschwitz, Dachau sau Birkenau. Drumul străbătut de un popor întreg, dislocat din Anatolia europeană, Smirna, Izmid sau Adrianopol, ori din re¬giunile Anatoliei apusene, din Trabizonda, Erzerum sau Kharput, până la capătul su-pliciului, la Deir-ez-Zor, cale de peste trei sute de kilometri şi mai bine de un milion de morţi, echivalează cu un program de exterminare calculat de otomanii interesaţi doar de scăderea numărului de deportaţi. Paginile dedicate chinurilor cortegiului nu sunt recomandabile celor hipersensibili, pentru că nu atât răsuflarea din ce în ce mai tăioasă a morţii te înspăimântă, cu toate chipurile ei de descompunere, cât margini¬le imaginarului lui homo atrox. Convoaiele nefericiţilor, atât de slăbite încât, la un moment dat, nu mai lăsau umbră, mâncând iarbă, fecale sau cârpe asudate şi ajungând la canibalism, când nu mureau pe capete de frig, boli sau în urma atacurilor bandi¬ţilor, nu mai puteau lansa către lume decât un plânset gemut, rugăciune, blestem şi somn totodată. Aşadar, suficiente motive pentru care puteam, la fel de bine bine, să citim acum Cartea Plângerii. Sau Cartea Tângurii, pentru că, până în ceasul morţii, cei ce rezistaseră deportării scoteau din piept, la răstimpuri, sunete ca dintr-un tub de orgă ce anunţau, lugubru, un sfârşit târziu după o existenţă plină de privaţiuni şi, mai ales, umiliri.

Sahag Şeitanian, unchiul romancierului, s-a numărat printre cei care s-au iniţiat în moarte pe drumul presărat cu cadavre (cele vizibile, căci Eufratul, cu care se întâlnea ruta câteodată, devenea mormânt mişcător pentru destui) dintre Mamura şi Deir-ez-Zor. Din acest din urmă punct, resturile convoaielor descărnate au fost expediate spre Mosul, dar au pierit în deşert, sub nisipuri, ori au fost îngrămădite în grote, unde li s-a dat foc, morţilor şi muribunzilor la¬olaltă. Numitul unchi, copil atunci, la începutul veacului douăzeci, a fost dat unui turc în schimbul unui săculeţ de făină, a trăit o vreme printre otomani, rebotezat Yusuf, pentru a fugi, ca să ajungă, în cele din urmă, în România. Dar a trăit restul zilelor ca un dedublat, un om disputat între micul deportat Sahag şi călăreţul Yusuf, purtând, pe corp, însemnul Islamului. Figura acestui supravieţuitor stigmatizat, locuit de două entităţi în beligeranţă surdă, este de neuitat. Din acelaşi aluat memorabil sunt plămădite zeci de alte personaje, ca protagonişti ai unor micro-istorii generatoare de mitologii personale sau doar ca prezenţe semnificative, prin replică sau gest, în împrejurări grele. Or, acestea abundă în carte, drept care suntem preveniţi că ea permite şi o grilă de lectură religioasă, ca o culegere de psalmi, pentru că se referă în special la cei învinşi. Greu de uitat, spre pildă, Harutiun Khântirian, consul la Bucureşti multă vreme în mintea sa după demitere, generalul Dro, luptător pentru libertate, de asemenea activ întru ideea sa scumpă mult după încheierea ostilităţilor, Misak Torlakian, răzbunăto¬rul dârz, hotărât să nu uite nimic, bunica Arşaluis, Onik Tokatlian, multidecoratul de război, Virginica Papazian, fata îndrăgosti¬tă fără leac de un deţinut din cauza căruia face închisoare, aspect dezavuat profund de mentalitatea armeană, Harutiun Fringhian, rege al zahărului în România antecomu¬nistă, credincios puterii unui testament în care continua să adauge nume de ispravă, deşi hârtia cu pricina, acoperibilă în mult aur odinioară, nu mai valora doi bani, iar fostul mare bogătaş ajunsese să vândă nuci prăjite pe te miri unde, îmbătrânind zdren¬ţăros. Bunicii Garabet şi Setrak au parte, însă, de o atenţie mai mare, prin impactul direct asupra autorului. Mai toţi au, însă, aer de lunateci, şi încă stârnesc mirarea că au scăpat dezastrelor atât de zdraveni.

O caracterizare de grup, expurgată de patetism, ca de altfel toate pasajele care evocă delirul istoriei, se dovedeşte mai relevantă decât un curs de istorie punctat de statistici: „Armenii, trecuţi prin masacre şi pribegii, purtând pecetea de apatrizi şi deprinşi, mai degrabă, să se strecoare neob¬servaţi, să vorbească în şoaptă şi să-şi ducă traiul în cuminţenie, pierduseră deprinderea de a striga. Nu se mâniau decât rareori. Cu cât alţii îşi aduceau aminte mai rar de ei, cu atât mai bine. Era prea strâmt locul pentru ei pe lumea aceasta. Învăţaseră să trăiască înăbuşit“. Cartea şoaptelor instruieşte şi asupra obiceiurilor, meseriilor, datinilor şi habitudinilor unui popor pe care n-ai cum să nu-l respecţi. Vine vorba şi despre fructele lui, care cresc la poalele muntelui Ararat: caisa, înainte de toate („Bunicul spunea că portocaliul de nuanţa caisei e culoarea care se vede de la cea mai mare depărtare şi că alegerea [este fundalul steagului armenesc – n.n.] s-a dovedit înţeleaptă pentru un popor risipit ca al nostru“), apoi rodia, apoi fructele-case – nucile, alunele, migdalele, fisticul. Aflăm şi despre simţul negustoresc accentuat al poporului, de care avem ceva ştiri de pe vremea când, la Bucureşti, hanul unui armean, Manuc Bey Mirzaian, forfotea de viaţă şi afaceri. Ritualul băutului cafelei, în vremurile tihnite („În copilăria mea, râşniţa era un membru al familiei“) repre¬zintă iarăşi un fragment ieşit din pana unui mare prozator. Căci, fără a căuta efectul, ba chiar cu un parti-pris anticalofil, Varujan Vosganian reuşeşte să insufle palpit în cele mai mărunte scene, să descopere, cu infini-tă tandreţe (era să zic în şoaptă) elementul sensibil, slăbiciunea atât de omenească, în vuietul şi confuzia generale.

Senzaţia de trăit se află pretutindeni, ca în acest episod dramatizat, străbătut, în gra¬vitatea lui de dialog într-un cavou (loc pro¬tejat, unde, după asasinarea lui Kennedy, s-au adunat membri ai comunităţii să răspundă la întrebarea „cine o fi de vină“), de un umor inefabil: „Sahag Şeitanian: De vină sunt ruşii. Der Varjabedian: De vină sunt cubanezii. Arşag clopotarul: De vină sunt turcii. Anton Merzian: De vină sunt kurzii. Krikor Minasian: De vină sunt camionagiii mafioţi. Ovanes Krikorian: De vină sunt albanezii. Asta cu albanezii era cu totul neobişnuită. – Am ascultat Radio Tirana, completă, sigur pe sine, Ovanes Krikoriaan. I-au jurat răzbunare lui Kennedy. – Răzbunare pentru ce? se interesă Măgârdici Ceslov. – Ce ştiu eu? Răzbunare şi gata. – Albanezii ameninţă pe toată lumea…, nu se lăsă Măgârdici. – D-apoi vezi… Dar ipotezele nu se termina¬seră, căci: Vrej Papazian: Vienamezii sunt de vină. Mîgârdici Ceslov: Mexicanii sunt de vină“. Schimbul continuă, bogat în ironii şi trimiteri la o mulţime de evenimente. Întreg volumul, de altfel, amestecă inextri¬cabil voinţa de măcel a unora cu setea de viaţă a unui neam cu răni nevindecate total. Varujan Vosganian realizează, din frânturi testimoniale, documente şi, mai ales, stări de spirit, privitoare la „o parte încă neîmpă¬cată a istoriei“, un roman impunător, fluid ca mersul prin lume al etniei din care face parte, dar şi solid ca un discurs legitimant care va dăinui oricăror înşirări de cifre si nume trecute ori viitoare

Scrisul romanesc 8/2009