Recenzie Saptamana Financiara

Învăţăturile lui Garabet către nepotul său Varujan

de Horia Girbea pe 12 Iunie 2009

Varujan Vosganian este, în sens cronologic, un autor nouăzecist: cam de-o vårstă cu Ioan Es. Pop şi Cristian Popescu, a frecventat cenaclurile „cumplitului deceniu” al nouălea al secolului trecut, având o certă notorietate printre practicanţii literaturii pe-atunci tineri şi a debutat după Revoluţie. Ca tip de scriitură, el nu este chiar atât de aproape de colegii săi de leat, ba nici măcar de optzecişti, alegând un drum singular, al poeziei orfice, atipice pentru aceştia. Acum, când a debutat ca romancier, se observă limpede că şi în proză a ales să încerce o exeperienţă foarte particulară.

Romanul „Cartea şoaptelor”, primul semnat de Varujan Vosganian, cunoscut, cum spuneam, mai mult ca poet de cei care ştiu că nu e doar politician, e încântător, dar şi foarte derutant. În primul rând, e foarte dens, fiecare pasaj e un sâmbure de posibil roman, ceea ce face lectura oarecum dificilă, dar şi foarte „nuclear“, în sensul că poate fi citit de oriunde. Mai curios şi foarte original este textul din punct de vedere naratologic: vocea naratorului adună, sintetizează şi grupează numeroase alte voci care devin creditabile prin asumarea lor de către narator. Nu am mai întâlnit aşa ceva la anvergura aceasta, cred, la prima lectură, că e unic în literatura noastră. În corpul volumului se disting cel puţin cinci planuri sau straturi: cel istoric „mare“, biografic al lui Garabet, bunicul na-ratorului, biografic al naratorului (care este pe tot parcursul nepotul lui Garabet şi care are datele biografice şi morale ale autorului însuşi), metafizic în care, oarecum, duhul lui Garabet vorbeşte, prin nepotul său, şi în fine, un plan anecdotic al terţilor. Pentru un sandwich atât de gros (sau baclava cu foi multe, în spiritul cărţii) trebuie să ai gura mare sau să alegi, pe rând, câte un plan. De aceea romanul, care e şi vast, impune recitirea, chiar multiplă, cu concentrare de fiecare dată pe altă nuanţă a sa. Indiscutabil, „Cartea şoaptelor” e o reuşită majoră şi un unicat.

Foarte reductiv povestind, e vorba de istoria unei familii, adunate din „şoapte” de un descendent contemporan. Familia e armenească, fapt ce apare mai exotic decât s-ar crede şi, deci, în România ultimei sute de ani, e vorba de minoritari. „Cartea şoaptelor” are valoare prin stil, prin ştiinţa de a reda parfumul unor epoci şi al unor existenţe aparte, unele la limita supranaturalului. Eroul principal, Garabet, şi cel ce-i scrie istoria sintetizează un mod de existenţă care este, într-un fel, chiar arta de a şopti, adică de a povesti, de a transmite, oral, tradiţia. „Cartea şoaptelor” fixează pe hârtie o tradiţie transmisă verbal, muzical şi chiar olfactiv. Este o epopee cu eroi mulţi, mulţi cu o aură mitică, ba chiar mistică. Scris cu un condei înmuiat în miere şi plină de apoftegmatice „învăţături ale lui Garabet către nepotul său Varujan”, acest roman ne apare ca un examen de maturitate literară pe care autorul îl trece cu brio. El dă o carte care are greutatea istoriei, dar şi uşurinţa spiritului desprins de corp.

Saptamana financiara