Recenzie Romania literara

Lecturi la zi:

Un Pateric armenesc de Tudorel Urian

Varujan Vosganian şochează de două ori publicul prin publicarea extraordinarului său roman, Cartea şoaptelor. Întâi prin titlu. Nimic nu pare mai indepărtat de structura vulcanică a cunoscutului politician decât acest exerciţiu de delicateţe, cu un nume ce sfidează inepuizabilele resurse retorice ale foarte vocalului parlamentar Varujan Vosganian: Cartea şoaptelor. Apoi, prin momentul apariţiei. Este incredibil cum acest roman, probabil cel mai consistent publicat în literatura română de după căderea comunismului, de o densitate epică şi ideatică impresionantă (pe întinsul celor 520 de pagini cititorul nu are nicio clipă de respiro) a apărut la doar câteva luni după ce autorul său a părăsit foarte solicitantul post de ministru de finanţe. Pentru că, orice s-ar spune, portofoliul de ministru de finanţe este unul cronofag, deloc propice pentru o carieră paralelă de prozator. Prezenta carte dovedeşte, dacă mai era cazul, că astfel de judecăţi nu-şi au rostul atunci când ministrul în cauză se numeşte Varujan Vosganian, om a cărui energie vitală în toate direcţiile nu conteneşte să ne copleşească. Este însă momentul să renunţ la mirări (fie ele şi admirative) şi să mă ocup de acest roman cu adevărat ieşit din comun.

Garabet Vosganian, Setrak Melichian, Măgârdici Ceslov, Dicran Bedrosian, Sahag Şeitanian, Onik Tokatlian. Misak Torlakian, Hartin Fringhian, Micael Noradunghian, Levon Zohrab, Armen Garo, Eşek Simion, Krikor Minasian, Anton Merzian, doar câţiva dintre eroii Cărţii şoaptelor, sunt nume care nu spun mare lucru la nivelul istoriei celei mari. Sunt oameni cu destine diferite, pe care paşii i-au purtat în diverse colţuri ale lumii, în urma cărora au rămas însă poveşti pline de tâlc, experienţe revelatorii, lecţii de viaţă transmise din generaţie în generaţie. Într-un fel, Cartea şoaptelor este un soi de Bildungsroman al edificării propriului eu al scriitorului şi omului Varujan Vosganian prin intermediul relatărilor despre faptele şi vorbele celor bătrâni. Personajul principal este bunicul Garabet Vosganian, cunoscut de autor în copilărie , care la rândul său, i-a cunoscut pe supravieţuitorii pogromului turcesc împotriva armenilor de la sfârşitul secolului al XIX-lea sau pe unii contemporani ai lor, care i-au povestit faptele aşa cum s-au petrecut ele. Se stabileşte astfel un arc peste timp, graţie căruia scriitorul născut în anul 1958 devine contemporanul şi familiarul unor oameni ale căror destine au marcat mai bine de un secol de istorie a armenilor. Destinele celor mai mulţi dintre ei au fost tragice, vicisitudinile istoriei lovindu-i deopotrivă pe oamenii simpli (mici meseriaşi, negustori, funcţioanari) sau pe cei ajunşi la un moment dat pe treptele înalte ale societăţii (miniştri, mari industriaşi). Iar aceste vicisitudini au fost pogromul împotriva armenilor dezlănţuit de turci în anul 1895, deportările efectuate de ruşi în Siberia, naţionalizările şi vendetele politice ale comuniştilor români după terminarea celui de-al doilea război mondial.

De-a lungul romanului Varujan Vosganian simte, periodic, nevoia de a-i explica cititorului mai puţin avizat intenţiile sale legate de o scriere aflată la graniţa dintre istorie şi ficţiune precum Cartea şoaptelor. Încă din primele pagini precizează că ea este un fel de variantă la Cartea morţilor: „În Cartea şoaptelor sunt scrise numele celor morţi. Despre ei vorbeau, din vârful buzelor, Siruni şi bunicul Garabet” (p. 36). Din punct de vedere compoziţional, nu este, în sens strict, o carte de istorie (care să urmărească o cronologie exactă), ci o încercare de conservare peste timp a unor stări de conştiinţă. Pentru că, scrie autorul, „chiar dacă am şterge din ea orice înşiruire de ani şi orice socoteală a zilelor, Cartea şoaptelor şi-ar păstra toate înţelesurile. Lucruri de acest fel s-au întâmplat întotdeauna oamenilor de pretutindeni. De fapt, Cartea şoaptelor, în miezul ei rămâne aceeaşi pentru orice timp, ca un coral de Johann Sebastian Bach, ca o poartă îngustă prin care oamenii trec, aplecându-se sau strângându-se unii în alţii” (p. 311). Experienţele pilduitoare zugărvite în roman aparţin de obicei unor destine frânte. Într-un fel apariţia acestei cărţi este chiar victoria în eternitate a acestor învinşi ai vieţii. Pe de altă parte, chiar faptul că sunt trase din experienţa acestor destine sfârşite tragic (din pricina felului în care au căzut zarurile istoriei, mai mult decât din cauza presupuselor opţiuni greşite ale celor în cauză) conferă învăţăturilor cărţii greutate existenţială şi relevanţă. Observă cu un aer aproape obiectiv Varujan Vosganian: „Cartea şoaptelor, nefiind scrisă pentru curţile împărăteşti, povesteşte mai ales despre învinşi. Care, fie că erau dintre cei slabi, fie că au ales ei înşişi să se numere printre cei învinşi, fiindcă ceea ce voiau ei să cucerească, nu se afla pe lumea aceasta” (p. 490). Explicaţia cu adevărat lămuritoare în privinţa intenţiilor autorului legate de acest roman vine însă la pagina 505. Scrie Varujan Vosganian şi textul său aproape că nu mai trebuie comentat: „Adevărata istorie, cea care merită să fie povestită, e aceea care, oricând, dacă ar fi destui s-o povestească şi alţii s-o ţină minte, s-ar putea transforma în legendă, adică povestea cea mai puţin exactă cu putinţă. Am folosit cifre nu pentru că am avut nevoie de amănunte în plus la poveştile noastre spuse în şoaptă, ci pentru că era singurul mod în care puteam prezenta cu limpezime succesiunea evenimentelor. Dacă, în afara ei, povestea poate fi potrivită pentru oricare timp şi oricare loc, înlăuntrul ei este important să se ştie cine naşte pe cine, cine moşteneşte pe cine, cine blestemă pe cine şi cine anume poate rămâne personaj al poveştii, deci se poate povesti despre el, chiar şi după moarte. În această ultimă privinţă, Cartea şoaptelor e oarecum neobişnuită, căci, spre deosebire de alte istorii, aici moartea e doar un detaliu, iar mai importantă decât moartea şi, deci, decât viaţa, e memoria.” La fel ca scrierile evreieşti despre Şoah, Cartea şoaptelor îşi propune să fie un obstacol în calea uitării. Ea trebuie să aducă aminte de drama revoltător de puţin cunoscută a unui popor, dar şi de chipurile unor oameni ale căror fapte şi vorbe i-au umplut autorului sufletul şi mintea, făcându-l să fie ceea ce este astăzi.

Cartea şoaptelor este un document inconturnabil despre drama poporului armean. Două tragedii la distanţă de numai câteva decenii (pogromul turcilor şi ocupaţia sovietică, extinsă după 23 august 1944 şi asupra teritoriului României) aproape că au reuşit să şteargă un popor de pe faţa pământului. Genele puternice ale celor rămaşi (longevitatea armenilor este bine ştiută) şi neuitarea asigură însă continuitatea acestui neam.

Din cele scrise până aici s-ar putea deduce că romanul lui Varujan Vosganian îl pune pe cititor în situaţii inconfortabile din cauza excesului de tragic. Nimic mai eronat. Dimpotrivă, tonul relatării este unul de ironie duioasă, irizat din plin cu umor, judecăţi morale şi expresii paremiologice. Realmente încântător. Nu de puţine ori poetul Varujan Vosganian îşi arată discret chipul, îndărătul frazelor. Un singur exemplu: „Fiecare trage cu sine, ca pe o plapumă până peste cap, lumea în care s-a născut. Lucrurile stau aşa: când te naşti, lumea ta e cea mai mare cu putinţă. Orice este posibil. Pe măsură ce creşti, lumea ta se micşorează. Tu creşti întruna, la început îţi cresc oasele, pe urmă amintirile, oase ceva mai îngălbenite. La un moment dat lumea din jurul tău se face atât de mică, încât pur şi simplu nu mai ai unde să creşti” (p. 80).

Cartea şoaptelor, de Varujan Vosganian este un fel de Pateric armenesc în care pildele celor vechi, plecaţi demult din această lume, stau/ar trebui să stea la temelia personalităţii celor de azi. Deloc întâmplător, cei aflaţi în viaţă (părinţii scriitorului, de pildă) nu îşi au locul în această carte. Experienţa lor nu este încheiată, destinele nu au atins forma lor finală, despre faptele lor nu se vorbeşte în şoaptă.

Fundamentală pentru identitatea comunităţii armene din România, Cartea şoaptelor este fără îndoială romanul cel mai complex publicat la noi în ultimii ani. O poveste de viaţă şi de moarte la ale cărei episoade cititorul va rămâne să mediteze multă vreme după ce va fi isprăvit de citit ultima pagină.

Romania literara nr. 35