Recenzie Ramuri

În marş funebru

de Gabriela Gheorghişor

Cartea şoaptelor (Editura Polirom, 2009), scrisă de Varujan Vosganian, prezintă mersul armenilor prin istorie, un adevărat marş funebru care începe cu masacrele din 1895, de pe vremea sultanului Abdul Hamid. Este, aşadar, o „epopee“ modernă a acestui neam năpăstuit, aflat, ca şi poporul român, în bătaia de tun a marilor imperii, în speţă, imperiul otoman şi cel ţarist, devenit ulterior, bolşevic. Un neam nevoit să aleagă, de-a lungul existenţei sale, între „duşmanul cu care să se unească şi duşmanul împotriva căruia să lupte“, alegere care a dovedit că „răul cel bun nu există“ şi că, de fapt, alegerea între două rele presupune, din start, o condamnare.

Romanul lui Varujan Vosganian s-ar fi putut intitula, în stil sadovenian, povestiri din vremuri de bejenie sau amintiri din timpuri de restrişte. Şoaptele exprimă însă, mai poetic şi mai convingător, tânguirea, rugăciunea, plânsul gemut sau înăbuşit, spaima, spovedania şi, nu în ultimul rând, murmurul dinaintea morţii. În cea mai mare parte a ei, Cartea şoaptelor reînvie o lume trecută prin foc şi sabie, înecată în sânge, suferind atrocităţi abominabile, comparabile doar cu genocidul nazist al evreilor: prigoniri şi arestări, deportări şi exterminări în masă. Descrierea celor „şapte cercuri ale morţii“, de de la Mamura la Deir-ez-Zor, cred că reprezintă una dintre cele mai cutremurătoare pagini scrise vreodată în istoria literaturii, nu numai române, ci şi universale. Într-o viziune smolită, de infern dantesc, povestitorul aduce înaintea cititorului imagini înspăimântătoare, redate cu minuţie de penel sau de condei naturalist: membre omeneşti şi cadavre umflate plutind pe apele înroşite ale Eufratului, ape din care convoaiele deportaţilor beau să-şi astâmpere setea, oameni scheletici şi încovoiaţi de durere, cu zdrenţele şi carnea curgând de pe ei, măcinaţi de frig, de arşiţă, de foame şi de molime, obligaţi să se hrănească păgâneşte, cu mortăciuni animaliere şi chiar să-şi mănânce morţii ca să supravieţuiască, muribunzi aruncaţi de vii, laolaltă cu decedaţii, în fluviu sau în gropile comune, femei violate şi mutilate, copii biciuiţi, cu plăgi sângerânde colcăind de viermi, copii arşi de vii, înecaţi, măcelăriţi ori vânduţi ca sclavi musulmanilor. Drumul ororii din 1915, care a numărat peste un milion de victime, cam două treimi din toţi morţii genocidului armean, după cum aflăm din carte, nu se va sfârşi însă aici. Exodul nu-i va salva decât parţial pe armenii scăpaţi din mâinile ucigaşe ale turcilor şi ajunşi, mulţi dintre ei, pe teritoriul românesc. Crimele vor continua, criminalii se vor schimba. Vor urma victimele armatelor sovietice, care au ocupat Republica Armenia în 1922, ale celui de-al doilea război mondial, sacrificiul voluntarilor idealişti din Legiunea armeană, un batalion kamikaze luptând sub comanda Wehrmachtului, repatrierea, după 1944, a refugiaţilor nansenieni în Armenia sovietică, o ţară „îmbolnăvită“ de teroare şi de sărăcie, persecuţia negustorilor armeni şi confiscarea averilor, într-o Românie invadată de bolşevici, arestarea aşa-zişilor „colaboraţionişti“, trădaţi chiar de fraţii lor de sânge, deportările în Siberia îngheţată, laolaltă cu ceilalţi „duşmani ai poporului“, români, din ’49 până-n ’51, unde până şi morţilor li se zdrobeau capetele, ca măsură de siguranţă la ieşirea din lagărele morţii.

Acesta este planul mare al istoriei şi al personajului colectiv – poporul armean –, care a rătăcit prin lume şi prin timp cu mormintele în spinare. Un popor de pribegi şi de negustori, cărându-şi în suflet Cartea şoaptelor, chivotul imaterial şi sfânt, în care memoria a ţinut loc de cuminecătură. Povestitorul, care a trăit printre bătrânii armeni ai copilăriei sale ca scorpionul de cărţi între filele îngălbenite, a colectat „şoaptele“ înaintaşilor, memoria transmisă prin viu grai a strămoşilor. El nu este totuşi un simplu „scrib al lucrurilor mărturisite“, ci un artist, un prozator care dăruieşte frescei istorice „mişcare şi măreţie epică“, aşa cum notează Eugen Negrici pe coperta a IV-a, şi, deopotrivă, un poet care transfigurează întâmplările şi evenimentele reale, conferindu-le aura legendarului. Naşterea însăşi a povestitorului este prezentată, printr-o analogie biblică, drept venirea pe lume a unui „ales“. Copilul primeşte numele Varujan, probabil în onoarea poetului naţional al armenilor, Daniel Varujan, ucis cu pietre de turci pe 24 aprilie 1915, şi se bucură de închinarea şi de ofrandele a patru „magi“: Angheluţă, „care lumina cu degetele lui albite de pudră de zahăr, ca nişte lumânări“, Bobârcă, „înconjurat de umbrele lui fremătătoare ca nişte saci de măsline, lucioase şi negre, care se golesc şi se umplu, unele dintr-altele, fără încetare“, Mercan, negustorul de sticle şi de aer şi, nu în ultimul rând, enigmaticul vânzător de halviţă, „care se apropie, îndepărtându-se, şi care taie porţii egale, ca şi timpul“. Ulterior, naratorul îl va adăuga şi pe Harutiun Fringhian, „magul fructelor“, al nucilor sărate şi prăjite. Această sugestie sau comparaţie religioasă, aparent îndrăzneaţă, este însă motivată de misiunea înaltă a povestitorului. Aşa cum Isus a preluat păcatele omenirii, izbăvind-o, prin răstignirea lui, de moartea veşnică, povestitorul va aduna şi va asimila „şoaptele“ neamului său, le va da amploare vocală şi viaţă scriptică, salvându-le de uitare, care este, în fapt, tot un fel de moarte. Cartea şoaptelor constituie, astfel, şi o „carte de identitate“ a poporului armean, un discurs literar cu funcţie legitimatoare.

De altfel, romanul debutează cu o evocare, din perspectiva copilului, a comunităţii armeneşti din Focşaniul anilor ’60. O întreagă lume, cu obiceiurile, meşteşugurile şi credinţele ei, este reconstituită plecând mai ales de la mirosuri şi arome: mirosul aluatului cald pentru baclava, al cărnii uscate de vită, numită pe turceşte pastârma, a anuş-abur-ului, un fel de colivă cu fructe, aroma cafelei proaspete ş.a.

De-a lungul Cărţii şoaptelor, povestitorul alternează şi întretaie cu măiestrie cercul larg al istoriei armenilor cu istoriile individuale şi cu o cronică de familie din care se desprind multe personaje memorabile. În primul rând, bunicul Garabet Vosganian, originar din Anatolia, poliglot şi iubitor de cărţi, dascăl la biserică, violonist, pictor, fotograf şi „filosof“ în timpul liber. Învăţăturile apoftegmatice ale bunicului Garabet către nepotul său Varujan vertebrează cartea de la un capăt la altul. Apoi, celălalt bunic, dinspre mamă, Setrak Melichian, coborâtor dintr-o veche familie din Persia, scăpat cu viaţă din masacrele anului 1915 şi ajuns, într-un final, negustor de coloniale la Craiova. Bunicul Setrak este un duios „filosof al sângelui“ şi un stoic, iar memoria povestitorului îl reţine zâmbind şi prefirându-şi mătăniile din sâmburi de măsline. După instaurarea comunismului a lucrat ca paznic la Liceul „Fraţii Buzeşti“ şi a murit de frig în „epoca de aur“, în ’85. O poveste tulburătoare are şi Sahag Şeitanian, cumnatul bunicului Garabet, supravieţuitor al calvarului de la Mamura la Deir-ez-Zor, dar bântuit până la moarte de preţul plătit pentru viaţă, o temporară identitate musulmană. Eroii din Cartea şoaptelor sunt mult prea numeroşi pentru a putea fi evocaţi aici. Ar fi însă de reţinut că aproape toţi au un destin dramatic, de la ofiţerul de marină Onik Tokatlian, care îi ajuta pe armeni să fugă din România comunistă până la Arşag Sâvagian, fotograful de morţi trimis la Canal şi de la Levon Harutiunian, trecut prin lagărul siberian până la justiţiarul Misak Torlakian, îngerul negru al răzbunării genocidului armean, implicat în operaţiunea „Nemesis“.

Din punct de vedere tehnic, Cartea şoaptelor este complexă şi complicată. Naraţiunea seamănă ea însăşi cu peregrinările întortocheate ale armenilor prin istorie. Are o curgere meandrică, ramificată, cu delte şi afluenţi, cu prolepse şi analepse, cu schimbări de perspectivă, de la relatarea / descrierea panoramatică la scene de grup şi la gros-planuri. Un element important îl constituie şi trecerile frecvente de la timpul trecut, imperfectul, în principal, la timpul prezent al verbelor. Apare, astfel, un efect de prezentificare şi de apropiere, care dă cititorului senzaţia că întâmplările din carte se desfăşoară aievea în faţa lui. Pe lângă talentul de povestitor şi de portretist (este vorba, în primul rând, de portrete moral-psihologice), autorul mai dezvăluie în Cartea şoaptelor şi o competenţă deosebit de rară: antropomorfizarea noţiunilor abstracte, a lucrurilor impalpabile. Timpul, Moartea, Anul 1958 – al naşterii povestitorului –, capătă consistenţă materială, devin personaje printre personajele pestriţe ale romanului. Un alt detaliu interesant îl reprezintă puterea obiectelor, nu numai de a individualiza, ci şi de a mitifica oamenii, ca de pildă, armele generalului Dro, hărţile lui Micael Noradunghian sau testamentul lui Harutiun Fringhian. Sensibilitatea poetică, de regulă dăunătoare prozei, se dovedeşte, în cazul lui Varujan Vosganian, un atu. Ei i se datorează efluviile mistice şi forţa vizionară, identificabile mai ales în scena cortegiului, alcătuit deopotrivă din vii şi din morţi, purtând spre cimitirul armenesc din Focşani chivotul cu „darurile lămuritoare“.

Din fericire, povestitorul a „dezgropat“ acest chivot tainic, împărtăşindu-ne şi nouă răspunsurile date vieţii de către armeni. Cartea şoaptelor, dincolo de valoarea documentară, este un roman viguros şi captivant, instructiv şi profund. Şi, în ciuda tuturor grozăviilor pe care le zugrăveşte, nu este o carte întunecată. Este o carte tonică, întremătoare prin setea de viaţă a personajelor şi prin zâmbetul superior aruncat vitregiei sorţii. Chiar dacă au mers în marş funebru, eroii din Cartea şoaptelor au rezistat tocmai pentru că gândul alerga înaintea lor, liber şi sprinţar, spre „Oda bucuriei“.

Revista Ramuri 9/2009