Recenzie Observatorul Cultural

Mai mult decît literatură

Autor: Paul CERNAT

Observatorul Cultural

Marea revelaţie a prozei româneşti din anul 2009 este Cartea şoaptelor a lui Varujan Vosganian. Să recunoaştem, puţini se aşteptau la aşa ceva, căci antecedentele poetului (Şamanul albastru, 1994, Ochiul cel alb al reginei, 2001, Iisus cu o mie de braţe, 2005) sau ale autorului de proză scurtă (Statuia comandorului, 1994, prototext ignorat al Cărţii şoaptelor), deşi nu lipsite de merite, nu reuşiseră să îl impună pe omul public (fost ministru, actualmente membru marcant al PNL, preşedinte al Uniunii Armenilor din România şi vicepreşedinte al U.S.R.), drept un scriitor de anvergură.

Varujan VOSGANIAN, Cartea şoaptelor, Editura Polirom, Colecţia „Fiction Ltd.“, Iaşi, 2009, 530 p.

Politicianul l-a eclipsat pe scriitorul „autentic“… Elaborat pe parcursul cîtorva ani, volumul – pe care trebuie totuşi să îl numim roman – condensează, pornind de la biografia şi ascendenţa familială a autorului, experienţa tragică a unui popor într-o tulburătoare naraţiune fabulatorie. Ea mobilizează deopotrivă valenţele poetului liric, ale povestitorului, ale istoricului politic şi ale liderului comunitar, absorbind ca un polipier poveştile de viaţă şi, prin intermediul lor, istoria recentă a armenilor pe care România i-a „adoptat“ după marele exod ce a urmat Genocidului din 1915, iar comunismul i-a împrăştiat, din nou, în cele patru zări. Caracterul de epopee modernă apare marcat inclusiv prin numărul de 12 capitole – echivalente celor 12 cînturi… În tot cazul, formula narativă răstoarnă convenţiile cu care romanul modern ne-a obişnuit. Naratorul se identifică total autorului de pe copertă, şi toate sau aproape toate personajele volumului sînt deplin identificate cu modele reale. Faptul este exprimat inclusiv prin numeroasele expoziţii de fotografie cu care Varujan Vosganian şi-a „dublat“, în turneele sale de lansări prin ţară, textul Cărţii şoaptelor.

Cu toate acestea, nu avem de-a face cu o scriere „memorialistică“ stricto sensu. „Memoria“ ce asigură substanţa cărţii de faţă nu e decît în mică măsură cea strict personală, a copilului Varujan Vosganian sau a „bătrînilor armeni ai copilăriei sale“ din Focşanii anilor ’60. E vorba, în primă şi ultimă instanţă, despre memoria identitară a armenilor din secolul al XX-lea, reconstituită deopotrivă istoric şi fantasmatic, artistic, pe baza mărturiilor scrise sau orale, dar şi cu ajutorul… imaginaţiei. Nu avem de-a face nici cu o scriere „istorico-documentară“, deşi toate datele despre istoria armenilor din secolul al XX-lea au fost minuţios valorificate de autor pe baza arhivelor comunităţii şi a mărturiilor istoriografice disponibile.

O formulă compoziţională foarte grea

Pe de altă parte, nu avem de-a face nici (doar) cu o ficţionalizare mitologizantă a istoriei armenilor, pornind de la cazul particular al unor familii, deşi paginile combină adesea, meşteşugit, realismul magic sud-american cu metaficţiunea poematică. Distincţiile tradiţionale dintre „memorialistică“ şi „ficţiune“, dintre „real“ şi „fantasmatic“ sau dintre „subiectivitate“ şi „obiectivitate“ se dovedesc inoperante în situarea volumului (care integrează amintitele opoziţii într-o sinteză superioară): „Cartea şoaptelor nu este o carte de istorie ci una a stărilor de conştiinţă. De aceea ea devine translucidă şi paginile ei sînt transparente. E drept că în Cartea şoaptelor sînt multe date precise menţionînd chiar ziua, ora şi locul. (…) Lucruri de acest fel s-au întîmplat întotdeauna oamenilor de pretutindeni. De fapt, Cartea şoaptelor rămîne aceeaşi pentru orice timp, ca un coral de Johann Sebastian Bach…“.

Naratorul şi scriptorul acestei cărţi construite simfonic (experienţa muzicală a autorului îşi spune din plin cuvîntul!), cu laitmotive, crescendouri şi descrescendouri, cu ecouri, corespondenţe la distanţă şi contrapuncturi, a căutat de fapt să amplifice, cu instrumentele literaturii, „şoaptele“ unui neam străvechi, care nu a putut, decenii de-a rîndul, să-şi strige suferinţa. Nu există, la noi, multe scrieri înrudite tipologic cu Cartea şoaptelor. Excepţie fac, poate, unele romane ale lui Paul Goma, Cocoşul decapitat al lui Eginald Schlatner, volumul poematic Triumful paparudei de Ioana Ieronim sau Întoarcerea huliganului de Norman Manea, unde însă accentul cade asupra identităţii individuale. Varujan Vosganian a ales, oricum, o formulă compoziţională foarte grea, pe care numai prozatorii de vocaţie o pot „duce“ fără să eşueze patetic. Din fericire, a găsit tonul just într-un amestec de evocare sobră şi de lirism bine temperat, reuşind o compatibilizare aproape perfectă între constituenţii ansamblului: senzaţionalele poveşti biografice ale „bătrînilor armeni ai copilăriei“, supravieţuind cvasiclandestin în Focşaniul comunizat, absorb, pas cu pas, o istorie „mare“ ce începe cu masacrele comise de Abdul Hamid la sfîrşitul secolului al XIX-lea, coboară în cele şapte cercuri ale infernului din 1915-1918, trece prin exodul de după, prin subteranele luptelor „la toate capetele“ pentru independenţă şi ale Operaţiunii „Nemesis“ (acţiune „teroristă“ vizînd asasinarea liderilor turci care au ordonat Genocidul), străbate anii ce au urmat adoptării armenilor refugiaţi de către Guvernul Brătianu, apoi istoria secretă a masoneriei armene din România, a armatei generalului Dro, a partidului naţionalist Daşnak (aliat conjunctural Germaniei hitleriste pentru eliberarea Armeniei de sub sovietici) şi a Frontului Armenilor, formaţiune-satelit a Partidului Comunist de după 1944, pentru a ajunge la noul exod din anii stalinismului: fie către Armenia, la iniţiativa diversionistă a Uniunii Sovietice, fie către America, pentru cei care ştiau deja că totul e pierdut…

Biografiile recuperează Istoria

Amplificate de fabulaţie, ridicate la puterea unui stil melifluu şi artist, încărcat de farmecul şi mirodeniile Orientului, biografiile recuperează Istoria sustrăgîndu-se atît documentarismului facil, de tip „istorie romanţată“, cît şi tezismului rudimentar. Puţinele momente în care nivelul scade întru cîtva sînt cele în care documentalul nu e suficient topit în plasma evocării artistice sau în care lirismul nu e suficient de bine dozat. În schimb, reflecţiile meta- ale scriptorului (care aduce la suprafaţă Cartea, fiind şi primul ei cititor) imprimă volumului o necesară dimensiune de meditaţie moral-simbolică, împletită în chip natural cu episoadele narate. Ale filei două feţe, cele două fotografii de pe versoul copertelor – harta traseelor Genocidului din 1915 şi o imagine sepia, „retro“ din Focşanii interbelici – sintetizează spiritul cărţii, care-şi conţine la tot pasul propriul comentariu. Căci fotografia privită ca mijloc de apărare/conservare a memoriei constituie un motiv recurent şi o emblemă. Fotografiile – cu poveştile dindărătul lor – prilejuiesc pagini de autentică elevaţie, ca şi secvenţele care „monografiază“, savuros, ritualul cafelei, vechile prăvălii de dulciuri, mirosurile „încărcate de memorie“ sau ritualurile înţeleptului, artistului, atipicului bunic Garabet Vosganian (personajul central al Cărţii şoaptelor şi „călăuza“ ei). Pornind de la fetişurile vîrstei dintîi, autorul reuşeşte să transpună Focşanii copilăriei şi adolescenţei într-o lume ficţională coerentă, populată cu personaje greu de uitat, transformînd orăşelul moldovean într-un „nod de reţea“ şi într-o răspîntie a istoriei universale.

O lume şi o atmosferă în care fuzionează, firesc, ceva din tîrgurile sadoveniene, din Metopolisul lui Ştefan Bănulescu şi din Drohobîci-ul lui Bruno Schulz. Secvenţele despre fotografierea de către un armean a lui Nicolae Iorga, ucis de legionari în pădurea Strejnicu, se suprapun, aproape fantastic, peste o imagine fotografică mai veche de la Vălenii de Munte (unde fotograful apare alături de istoric). Aproape fantastice par, de asemenea, nu puţine biografii evocate, unele echivalente cu nişte excelente microromane: spre exemplu, povestea unchiului Sahag Şeitanian, supravieţuitor al infernului deportărilor din 1915 către deşertul mesopotamian Deir-ez-Zor (adevărată odisee a ororii) şi „salvat“ de un arab care va încerca să-l islamizeze. Sau povestea marelui negustor Hartin Fringian, refugiat la o stînă din munţii Vrancei, printre partizani, în anii prigoanei staliniste; refuzînd realitatea, septuagenarul scăpătat se încăpăţînează să-şi lase, prin testament, muncitorilor şi binefăcătorilor săi averea enormă (ignorînd faptul că fusese de mult confiscată de comunişti) şi – octogenar – revine ca vînzător de nuci la poarta bisericii armene din Bucureşti, fără a renunţa la iluziile sale testamentare… Pregnantă este şi istoria dramatic-aventuroasă a fanatizatului Misak Torlakian – unul dintre membrii operaţiunii „Nemesis“, luptător fără odihnă din Armenia în America şi din Germania la Stalingrad, via Constanţa şi Focşani. Dar simpla listare a istoriilor de viaţă şi a momentelor literare de vîrf ar ocupa, lejer, spaţiul unui întreg articol…

O scriere cu caracter aproape monografic

Proza lui Varujan Vosganian integrează – cu mijloacele literaturii – dimensiunea armeană a istoriei autohtone, oferind în acelaşi timp un extraordinar roman al stalinizării şi al distrugerii „Vechiului Regim“. Episodul colectivizării forţate, cu revolta şi reprimarea ţăranilor de la Vadu Roşca de către comunişti şi cu Nicolae Ceauşescu însuşi în postura de ucigaş (prins într-o scenă de mare acuitate psihologică) constituie un mic tur de forţă – nu singurul, căci exemplele pot fi multiplicate oricît… Pe lîngă armeni şi români apar însă în cadru şi evrei sau germani dislocaţi, cunoscuţi din copilărie, ca într-un „coral“ în mai multe limbi. Istoriei i se adaugă, apoi, geografia intimă a Focşaniului, dar şi traseele armenilor dezrădăcinaţi, permanent dislocaţi, obiceiurile şi ritualurile (tradiţionale sau conjuncturale, secrete, frizînd realismul magic), scrierea căpătînd astfel un caracter aproape monografic. Chiar dacă – fără a fi propriu-zis o Geneză – incipitul Cărţii şoaptelor developează o imagine a copilăriei lui Varujan (în armeană: „zbor de pasăre“) iar finalul – o Apocalipsă (cu moartea, în 1968, a bunicului Garabet Vosganian, modelul fără de care Cartea şoaptelor n-ar fi existat) trebuie spus că nu istoria personală a naratorului, ci pre-istoria sa şi istoriile celorlalţi se află în prim-plan. Sîntem, de fapt, la antipodul unui megaroman al eului precum Orbitorul cărtărescian, în pofida cîtorva puncte de contact care ar merita, probabil, discutate…

Primatul iluziei asupra realului constituie, fără doar şi poate, una dintre supratemele acestui volum ce amestecă bulversant vîrstele, perspectivele, cronologiile, făcînd salturi în spaţiu şi timp, traversînd toate mediile sociale posibile, dilatînd detalii sau panoramînd ansambluri. „Fresca“ istorică e trecută printr-o prismă rotitoare, transformată în caleidoscop şi reconfigurată într-o Carte totală, unde perspectiva proaspătă, inocentă a copilului „ales“ descoperă „bătrîneşte“ lumea prin intermediul „bătrînilor“ săi (bunicii Garabet Vosganian şi Setrak Melichian, unchiul Sahag Şeitanian, clopotarul Arşag, orbul Minas ş.cl.), a prietenilor acestora (Anton Merzian, Vrej Papazian, Ştefănucă Ibrăileanu…), a vînzătorilor de dulciuri Angheluţă şi Bobârcă şi a altor personaje episodice (de la istoricul H. Dj. Siruni la unchiul Levon Harutiunian, deportat în Siberia şi emigrat în America), fiecare – portretizat eficient, din cîteva linii sau prin istorii mai ample. Avem de-a face, în acest sens, cu o carte a bătrîneţii, dar şi a îmbătrînirii Istoriei (pe care copilul Varujan o găseşte deja îmbătrînită, pe cale de a se destrăma), o carte în care personajele principale nu sînt doar oamenii, ci şi iluzia, degradarea, eşecul, moartea, supravieţuirea, rezistenţa, speranţa, memoria…

O carte „identitară“ cu valoare universală

Dacă despre Shoah s-au scris destule romane de referinţă, unele răsplătite cu prestigiosul Nobel, despre Genocidul armenilor din anul 1915 (cînd şi-au pierdut viaţa circa 1.500.000 de armeni masacraţi şi deportaţi de guvernul Junilor Turci), s-a scris mult mai puţin. Însuşi Genocidul – prima catastrofă de acest fel a secolului al XX-lea şi, totodată, principala sursă de „inspiraţie“ pentru Hitler – a fost recunoscut ca atare de puţine ţări, din motive, să le spunem, geo-politice şi geostrategice.

Chestiunea a revenit în atenţie în ultima vreme cu prilejul declaraţiilor făcute de Orhan Pamuk unei reviste elveţiene (puţin înaintea primirii Premiului Nobel), al scandalurilor declanşate de cărţile lui Elif Shafak şi, mai ales, cu prilejul asasinării jurnalistului armean Hrant Dink de către un fanatic turc. Poate nu întîmplător, romanele de calibru inspirate din această tragedie istorică au avut, pînă de curînd, drept autori mai ales etnici evrei de cultură germană, nu armeni. Mă gîndesc la Cele 40 de zile de pe Musa Dagh de Franz Werfel şi la mai recenta Povestea gîndului de pe urmă de Edgar Hilsenrath. Lucru explicabil, în fond: trauma colectivă suferită de armeni i-a făcut, multă vreme, incapabili să scrie despre „inomabilul“ ororii la care au fost supuşi, în vreme ce persecuţiile de veacuri şi ameninţarea nazistă cu exterminarea i-au făcut pe evrei deosebit de sensibili la suferinţele colective ale altora. Ca unul familiarizat de ceva vreme cu literatura avînd drept principală „temă“ Genocidul din 1915, pot spune că volumul lui Varujan Vosganian este, literar vorbind, cel mai pregnant. Cartea şoaptelor e o carte admirabil scrisă (cu o responsabilitate impresionantă), o carte „identitară“ cu valoare universală, dar şi o lecţie pentru mulţi dintre prozatorii noştri consacraţi sau în curs de afirmare. Recuperînd, în contul literaturii şi al culturii române, memoria traumatică a armenilor din secolul al XX-lea, ea scoate din zona „şoaptelor“ un subiect dureros şi sensibil, oferind, totodată, o experienţă de lectură pe care numai literatura majoră o poate genera. Iar literatura majoră este, întotdeauna, mai mult decît literatură.