Recenzie Dilema Veche

Dilema Veche, Nr. 296 / 15-21 octombrie 2009

Cartea armeană a morţilor

Marius Chivu

feedbook

● Varujan Vosganian, Cartea şoaptelor, Editura Polirom, 2009.

Nici ce a scris pînă acum Varujan Vosganian, nici cariera sa politică inconsecventă nu-i trădau calităţile necesare scrierii unui mare roman. Cartea şoaptelor este însă o revelaţie şi o anunţ ca atare, încă din debutul cronicii, cu entuziasmul cu care am citit pe nerăsuflate cele peste 500 de pagini de proză de o densitate uluitoare, scrise admirabil şi cu o miză documentar-ficţională neobişnuit de ridicată pentru proza românească de azi.

Cartea se deschide pe un ton confesiv în care este evocată comunitatea armenească din Focşaniul de la începutul anilor ’60. Mahalaua este văzută prin ochii unui copil curios, atent la detalii şi, mai ales, la arome. Bucătăria, meşteşugurile, ritualurile sau obiectele definitorii pentru identitatea armenilor (covoarele, rîşniţa de cafea sau vioara) creează o atmosferă caldă, calmă şi, deşi săracă, exotică, ce va rămîne încet în urmă pe măsură ce evocarea se deschide tot mai mult spre trecut aducînd, pagină după pagină, noi şi noi personaje. Pornind de la cei doi bunici, Garabet Vosganian şi Setrak Melikian – unul, intelectual în Focşani, celălalt, negustor la Craiova –, naraţiunea adaugă, mergînd pe firul genealogiei cu cîteva sute de ani înapoi pînă în străvechea Persie, tot mai mulţi strămoşi, fiecare cu propriile destine, toate avînd însă acelaşi numitor comun: fuga din faţa istoriei, adică a războaielor, dictaturilor, deportărilor şi masacrelor. Cartea se transformă pe negîndite într-o frescă, într-un fel de hartă în mişcare pe care urmărim, cu salturi în timp şi în geografie – de la mijlocul secolului al XIX-lea pînă în anii ’70, din Constantinopol în Statele Unite, din Siberia în Argentina –, traseele şi poveştile unui popor întreg de armeni fugind din calea turcilor, apoi a sovieticilor, ascunzîndu-se de legionari, apoi şi de comunişti, risipindu-se în toate direcţiile, încercînd să supravieţuiască dar, mai ales, murind. Bunicii Garabet, un fel de filozof al istoriei („istoria au făcut-o învinşii“), şi Setrak, filozoful sîngelui („biruinţa este puterea de a-ţi vărsa propriul sînge“), sînt doar capătul unui lung şir de morţi, al unei genealogii presărate cu morminte, astfel că evocarea nepotului ajuns bărbat este datoria perpetuării memoriei. El este ultimul rămas să scrie letopiseţul unui neam înfruntat cu cîteva exoduri în lanţ, povestea „fără sfîrşit“ a armenilor adunînd, ca într-un ghem, firele a nenumărate alte poveşti recuperate din convoaiele, lagărele, închisorile şi dosarele istoriei.

Aşa cum fotografia de grup a familiei este un album al ştampilelor poştale, istoria este prea puţin o înşiruire de date, este mai degrabă o hartă a mormintelor, în fiecare mormînt aflîndu-se un om şi povestea lui. De aceea, Cartea şoaptelor este, de fapt, cartea armeană a (memoriei) morţilor. Zeci de personaje absolut memorabile prind însă viaţă pentru a reconstitui teatrul istoriei ultimului secol: masacrele săvîrşite de otomani/turci între 1895 şi 1922, deportările, gropile comune, exilul, luptele de gherilă ale generalului Dro pentru menţinerea independenţei Republicii Armene de la 1918, ale cărei teritorii erau disputate deopotrivă de turci şi de ruşi, apoi acţiunile Legiunii Armene din anii ’40, operaţiunea „Nemesis“ ce urmărea asasinarea liderilor turci responsabili de genocid, stabilirea armenilor în România sub guvernarea Brătianu, deposedarea de proprietăţi a industriaşilor armeni şi micul comerţ ilicit din anii colectivizării (tînărul Ceauşescu şi Chivu Stoica apar ca personaje) şi, tot atunci, repatrierile forţate în Armenia Sovietică, proiectele secrete ale masoneriei şi multe, multe altele, imposibil de menţionat aici.

Dincolo de aceste istorii, unele fabuloase de-a dreptul, legende, poveşti de familie, dar şi fapte istorice, cartea are şi o dimensiune metanarativă. Există un spirit al Cărţii pe care naratorul, în postura lui de povestitor hărăzit, îl invocă cu o anume religiozitate. Cartea nu este opera lui, este memorie colectivă, în parte recuperată, în parte reconstituită, deci, fatalmente, incompletă: deopotrivă cronică, arhivă, album de fotografii şi rugăciune (cu dublă funcţie, de exorcizare şi de pomenire), în care oamenii au nume, sînt anonimi sau imaginaţi în spiritul memoriei unui popor martirizat de istorie („Cartea şoaptelor nu e o carte de istorie, ci una a stărilor de conştiinţă“).

Alimentată cu material documentar din arhive, avînd caracter memorialist, dar fiind totodată şi operă de ficţiune, romanul lui Varujan Vosganian este un tur de forţă narativă cum rar se poate întîlni în literatura noastră. Bogat, dens şi variat, scris într-un ritm susţinut, cu zeci de personaje, toate principale, şi tot atîtea intrigi, cu un material istoric uriaş şi o mare diversitate de caractere, romanul reuşeşte, datorită dozajului echilibrat al efectelor, stilului fluent şi, mai ales, talentului de povestitor al autorului, să nu obosească. Naraţiunea nu urmează un fir epic şi nici o cronologie, dar nici nu este alcătuită din fragmente; are mai degrabă o construcţie simfonică în care povestirile se completează şi se întretaie cu fineţe, răspunzîndu-şi contrapunctic, cu laitmotive şi ecouri, lucru care conferă dinamism şi menţine interesul cititorului la un nivel constant. Un alt aspect important: nu doar personajele, geografia şi timpurile alternează, dar şi tonalităţile povestirii se schimbă permanent. Episoadelor tragi-comice din comunitatea armeană a Focşaniului le răspund scenele dramatice ale deportărilor din deşertul Deir-ez-Zor sau atrocităţile masacrelor din perioada Imperiului Otoman sau cele săvîrşite de Junii Turci (capitole foarte cinematografice, cu stop-cadre copleşitoare), iar rememorările pline de lirism, livresc, misticism ori realism magic oriental (cum ar fi secvenţele fotografierii oglinzii sau cel cu bunicul muribund care ia chipurile morţilor de dinaintea lui) lasă locul unor episoade mai seci de evocare istorică sau de intrigi politice. Ca şi cum, naratorul ar împrumuta, rînd pe rînd, măştile ficţionale ale unor Soljeniţîn, Pamuk, Borges sau John Le Carré.

Etnoficţiune istorică cu filon biografic şi caracter monografic, acoperind deopotrivă genocidul armean şi stalinismul românesc, Cartea şoaptelor este emoţionantă, frumoasă, atroce şi meditativă. Construcţia narativă complexă, caracterul ficţional-istoric şi miza documentar-identitară (atribute care, apropo, fac derizorii toate romanele postdecembriste scrise de „marii prozatori“ ai generaţiilor ’60-’70) conferă acestei cărţi armene a memoriei (care deja a început să fie tradusă) universalitate. Apropiată ca miză, dar mai realizată literar decît Cocoşul decapitat al lui Eginald Schlatner (roman scris totuşi în germană), Cartea şoaptelor este cel mai bun, mai ambiţios şi mai durabil roman românesc de la Orbitor 3 încoace.