Recenzie Cultura

harta

Varujan Vosganian, Cartea şoaptelor.Roman

Editura Polirom,

Iaşi, 2009,

528 p.

Ceea ce se numeşte transfer de capital simbolic a căpătat, în spaţiul cultural românesc, aplicabilitatea bovarismului profesional. Breslele dinainte de 1990 au început să-şi împrumute ori să-şi dispute reprezentanţii autorizaţi. Poeţii au vrut să facă talk-show-uri la televiziuni, iar jurnaliştii, recrutaţi dintre ingineri, şi-au descoperit în culmea gloriei mediatice o coardă lirică. În guvernul unui premier-poet, ministrul de externe era, la bază, filozof. Preşedinţii, cu excepţia celui actual, au tot scris la cărţi. Nu-i deci de mirare că un fost ministru de finanţe, Varujan Vosganian, se încearcă acum pe terenul accidentat al romanului.

Recunosc că am privit cu mefienţă această tentativă, până în momentul în care am aflat că Magdalena Popescu-Bedrosian şi Ştefan Agopian citiseră „Cartea şoaptelor” şi fuseseră încântaţi de ea. Un ultim semn de întrebare s-a legat de aceste terminaţii onomastice: Vosganian – Bedrosian – Agopian. Nu cumva o undă de solidaritate comunitară a afectat receptarea de primă instanţă a unei cărţi cu şi despre armeni?

În fine, să spun că rareori mi-au plăcut operele cu o temă dată şi tratată până la transformarea într-o teză. Un roman despre genocidul armenilor n-ar putea lucra decât cu o schemă de pozitivare morală, extrasă din sângele suferinţei colective şi anulând (sau măcar diminuând) individualitatea propriu-zisă, netributară factorului exterior, a personajelor. Complexitatea interioară este de obicei redusă prin constrângerea tematicii grave, iar acel coeficient de mobilitate psihologică şi insondabil moral dispare frecvent din ecuaţia simplă – prea simplă – a romanului cu ţărani săraci/ comunişti idealişti/ sclavi în curs de eliberare/ revoluţionari finalmente confiscaţi/ ardeleni patrioţi/ armeni hăituiţi de turci…

Meritul prim al romanului scris de Varujan Vosganian rezidă în chiar caracterul său romanesc. „Cartea şoaptelor” se înscrie în logica testimonială, aglomerând şi grupând date şi evenimente consumate, figuri cunoscute din epocile trecute (într-o pagină apare ca personaj, văzut de la doi paşi, şi tânărul Nicolae Ceauşescu!) plus elemente concrete din sferele reunite ale istoriei şi geografiei, politicului şi religiosului. Însă această abundenţă de date şi fapte nu intră în câte un expozeu plicticos sau în lungi digresiuni eseistice. Istoria mare e accesată prin intermediul personajelor care o îndură; şi, simetric, experienţele de viaţă şi moarte ale acestora sunt întreţesute cu episoade terifiante ale unui timp istoric devastator.

Formula adoptată este cea a romanului-cronică, scris dintr-un unghi asumat subiectiv şi avansând nu linear, dar în cercuri concentrice. Cronicarul, fără umilinţa serviciului pe lângă un conducător megaloman şi fără neutralitate naratologică, se dezvăluie de la bun început: este autorul însuşi, mai puţin important ca actor epic, dar cu un rol esenţial în arhivarea şi salvarea memoriei familiei. Când micul şi prea-curiosul Varujan se amestecă printre bătrânii şi păţiţii reprezentanţi ai comunităţii armenilor din Focşani, singurul care, în loc să-l trimită la plimbare, îl încurajează să rămână alături de cei mari este înţeleptul lui bunic Garabet. „Mai toţi oamenii în mijlocul cărora mi-am petrecut copilăria erau bătrâni. «Ce caută copilul ăsta printre noi?», întreba, râzând, Arşag, clopotarul. „Lasă-l, spunea bunicul Garabet. Nu e un copil obişnuit. E un copil bătrân de zile.» (…) «Tu eşti bătrân din cauza zilelor noastre. Ce n-am trăit noi şi ai noştri ţi se adaugă ţie.»” (p. 86). Se adaugă, desigur, nu ca experienţă existenţială reluată, ci ca o dramă familială şi colectivă preluată cu maximum de atenţie pentru a fi retransmisă altora.

Dacă punctul de vedere al cărţii este centrat şi plasat în interiorul etniei asuprite, sursele documentare sunt multiplicate pentru ca adevărurile lor, inevitabil parţiale, să se verifice şi să se completeze. Să compună, toate împreună, fresca unei tragedii supraindividuale. Cronicarul nu vrea prin urmare să facă efecte de stil şi viraje de scriitură autoreferenţială (deşi accentul personal nu lipseşte). El apare ca o cutie de rezonanţă a acestei tragedii, autor al unui manuscris în care generaţii succesive de armeni şi-au înscris paragraful de suferinţă alocată.

Istoria mutilată a familiei se asemănă izbitor cu cele ale familiilor de vecini, cunoscuţi şi necunoscuţi, armeni aflaţi parcă mereu între duşmani şi între două reprize de masacre în toată puterea cuvântului. De aceea expunerea este concentrică şi nu lineară: fiindcă nu există, pe axa istoriei moderne a acestui popor, o acumulare şi o progresie a binelui, o apropiere fie şi sincopată de starea de normalitate. Dimpotrivă, periodic, printr-o înspăimântătoare „reciclare” a Genocidului deja intrat în fibra etnică, armenii sunt – la 1895, ca şi la 1915, la 1909, ca şi la 1949 – scoşi din casele lor şi târâţi în convoaie exterminatoare, decimaţi, risipiţi şi deportaţi de către agresori cu un comportament identic: „Într-adevăr, veniră într-o noapte alţi oameni, alte uniforme, dar izbind în uşă cu cizmele în acelaşi fel.” (p. 162). Acolo unde opresorul vrea să disloce şi să fractureze comunitatea, să o subîmpartă şi s-o vânture dincolo şi dincoace de graniţele proprii, armenii (şi cronicarul lor de pe suprafaţa bine controlată a romanului de faţă) se ambiţionează să refacă şi să strângă legăturile de sânge, să se ţină la un loc prin tradiţie, prin specific, prin tot ceea ce îi poate uni. Ramificarea biograficului în istoric intră în structura de rezistenţă a cărţii; şi, nu mai puţin, în aceea a supravieţuirii identitare.

„Cartea şoaptelor” nu se potriveşte deloc cu noua politică, globalistă, a ştergerii frontierelor şi a topirii diferenţelor etnice, cu păstrarea retorică a unor şabloane de contrast. Căci degeaba clamezi dreptul la diferenţă şi respectarea alterităţii, în contextul în care specificitatea etnică o echivalezi, fraudulos, cu un naţionalism vetust, de secol 19. În timp ce pe agenda zilei, corectă politic, stă obsesiva problemă a minorităţilor, în miezul cărţii lui Varujan Vosganian se află obsedanta problemă a poporului armean de a continua să reprezinte un popor, de a-şi păstra atributele susţinătoare. Din istoriile şi poveştile recuperate şi rearticulate aici, se profilează două figuri generice, ambele extensii ale Ţării pierdute. Prima este cea a Funcţionarului consular, reprezentant al unei republici care nu mai e recunoscută de nimeni, continuând să-şi facă datoria, până la intrarea… în ficţiune. A doua este cea a Luptătorului, care încearcă din răsputeri să reconfigureze conturul patriei sale, dând astfel un referent solid ştampilelor consulare şi punând masacrele şi genocidul la timpul trecut: „nimeni nu l-a mai văzut de atunci pe Harutiun Khântirian. Se zvonea că s-a sinucis, aşezat la biroul său, muindu-şi într-un ultim gest ştampila în sângele subţire, scurs de pe tâmplă şi pregătită, astfel, să se întipărească pe paşapoartele cetăţenilor unei republici imaginare. Se mai zvonea că-şi luase lumea în cap, mergând spre răsărit, către ţara care îl lăsase de izbelişte. (…) Acum suntem, însă, în 1924. Când şi când, Harutiun Khântirian, citind cu înfrigurare despre negocierile privind Tratatul de la Lausanne şi căutând zadarnic vreun semn că puterile participante îşi aduc aminte şi de ţara lui pierdută, punea ştampila pe câte un paşaport aparţinând vreunui nansenian (derivat de la Fridtjof Nansen, comisar al Ligii Naţiunilor, n.n.) ajuns în România în al doilea val de refugiaţi, după războiul greco-turc din 1922. Cum pentru dreptul de şedere în România apatrizii aveau nevoie de un atestat de etnie, acordat de Uniunea Armenilor, iar Consulatul era găzduit în acelaşi sediu cu Uniunea, Khântirian se iluziona că solicitantul nu greşise de fapt adresa şi îşi punea ştampila tot mai inutilă, tot mai tocită şi tot mai violetă, pe actele aceluia.

În ceea ce-l priveşte însă pe Drastamat Kanayan, generalul Dro, el n-a greşit, căci voia să vină chiar la Consulat. Însă, spre dezamăgirea lui Khântirian, singurul om care venise de-a dreptul spre el nu avea nevoie, de fapt, de nici o ştampilă. Şi, totuşi, spre încântarea sa, se dovedi că nu era singurul pe această lume care se încăpăţâna să creadă că, în ciuda ocupaţiei, a graniţelor sfărâmate, a guvernelor exilate şi a revoltelor înecate în sânge, Republica armeană continua să existe. Şi, mai mult decât atât, după ce Harutiun Khântirian a dispărut fără urmă, subţiindu-se printre foi sau risipindu-se printre cotloanele întunecate ale pereţilor biroului său, aşa cum se scurge încet şi fără nici o urmă apa din chiuvetă, generalul Dro i-a supravieţuit în convingerea că Republica Armeană trebuie să existe undeva şi ea poate fi găsită dacă ştii cum s-o cauţi.” (pp. 210-212).

Altfel spus, pentru ca bietul consul fără ţară să nu se dizolve într-o formă fără fond, un general adevărat se repede cu capul înainte în istorie, cu iluzia că o va putea schimba.

Varujan Vosganian, Cartea şoaptelor. Roman

Editura Polirom, Iaşi, 2009, 528 p.

În cuprinsul acestui roman captivant, apar câteva referiri directe la miza, funcţia şi chiar construcţia cărţii. Nu e vorba însă de un răsfăţ autoreferenţial, prelungit în nombrilism. Cartea şoaptelor fiind lucrată pe mai multe planuri, pe care-şi propune să le ţină în convergenţă şi într-o tensionare epică, romancierul se deplasează ca un cursor pe suprafaţa uriaşă a dramei armenilor.

Pentru a controla vasta materie rulată, Varujan Vosganian foloseşte câteva tehnici care, aplicate inteligent şi consecvent, organizează compoziţional devălmăşia de date şi fapte, nume şi identităţi, repere istorice şi geografice. El oferă adesea finalul unei suite, expunând apoi, cu lentoare descriptivă, cât mai multe dintre verigile şi elementele succesiunii. Sau alege o zi (o dată încărcată) prin care s-ar putea descrie cel mai bine sensul unei/ unor vieţi. Face cronologia unui război sau a unui masacru „din locul de unde toate pot fi privite din afara lor” ori, dimpotrivă, montând într-un puzzle mărturii ale participanţilor rămaşi în viaţă. Recunoaşte că îi e greu să păstreze firul poveştii (fiindcă aceasta, pentru a fi înţeleasă, pretinde urmărirea întregii ramificaţii), şi atunci se plasează în timpuri diferite, într-o simultaneitate care poate fi a Povestitorului, dar nu e niciodată a Istoriei înseşi.

Aceasta din urmă avansează inexorabil şi înghite an după an fără să ţină cont de milioanele de istorii individuale şi familiale care, în chip organic, ar trebui s-o compună. Este făcută de câţiva (personaje cu o putere enormă de decizie, la un moment dat) şi impusă tuturor celorlalţi, automat distribuiţi în câteva roluri ale dramei: colaboraţionistul benevol şi rezistentul subversiv, călăul şi victima, trădătorul şi luptătorul pentru cauza dreaptă. Când Istoria lasă oamenii să respire puţin, într-un interval mai democratic, Cartea şoaptelor inserează pagini pline de zgomotul şi forfota comunităţii armeneşti. În Constanţa României interbelice, negustorimea e năvodul cu fire subţiri care leagă oraşul ars de soare, „să nu se risipească”. Însă urbea şi locuitorii ei au o libertate ce pare, ea, pestriţă şi risipitoare. Armenii „sfioşi la cheltuit”, dexteri la comerţ, stăpânesc peste o sumedenie de magazine şi dughene, ale căror firme exotice (La Cavalerul Şic, La Eftinătate, La Ceylon, La Planeta Jupiter) vor fi enumerate, în anii cenuşiului proletar, cu amărăciunea pierderii întregii liste.

În afara acestui interval paşnic, în care libertatea multiplică şi apără diferenţele, se cade inevitabil în logica genocidului repetabil şi a dictaturii pe termen lung. Şoaptele reapar în cursul războiului rece, în cavoul familiei Seferian în care se strâng, într-un ritual al rezistenţei cotidiene, bătrânii armeni din copilăria autorului. Accentul biografic saturează majoritatea capitolelor. Fiecare are o dramă în trecutul familiei şi o poveste de spus. Toţi vorbesc în şoaptă: nu numai despre ceea ce se întâmplă în lagărul socialist, în Uniunea Sovietică şi în România, în oraşul şi pe strada lor, dar şi despre ceea s-a întâmplat (cu ei şi cu rudele lor) în episoadele exterminatoare lăsate în urmă. Colocviile de taină se ţin într-un loc cum nu se poate mai nimerit. Cavoul familiei Seferian este imaginea la scară a mormântului uriaş oferit armenilor de Istoria „modernă”. Câteva cifre, expuse după ce se trece de jumătatea romanului, ne dau o idee despre dimensiunile tragediei colective. Genocidul din 1915, prefigurat în 1895 şi continuat, sub diverse forme, până în 1922, are următoarea statistică funebră: „- Din cei un milion opt sute cincizeci de mii de armeni care locuiau în Imperiul Otoman, spuse pastorul Johannes Lepsius, cam un milion patru sute de mii au fost deportaţi. (…) Din cei aproape un milion şi jumătate de armeni deportaţi, doar zece la sută au ajuns la Deir-ez-Zor, punctul final al convoaielor. În august 1916, ei au fost expediaţi spre Mosul, dar aveau să moară în deşert, înghiţiţi de nisip sau înghesuiţi în grote în care, laolaltă, morţi şi muribunzi, li s-a dat foc.” (pp. 320-321).

Suntem înaintea capitolului opt, cel mai puternic, literar vorbind, şi cel mai impresionant din Cartea şoaptelor. Dacă în secvenţele de microistorie individuală şi comunitară Varujan Vosganian e interesat mai mult de culoarea locală, de aromele păstrate în memoria olfactiv-afectivă, în cercurile genocidului evocarea nostalgică lasă loc unui prezent teribil. E timpul unui reportaj minuţios din infern. Paginile de pace tranzacţională şi rememorare conversaţională au cam multă miere. Evocarea este încărcată de amănunte şi deplasată spre un registru de magie infantilă mai puţin realizat artistic. În schimb, toate firele care duc spre prezentul actualizabil al tragediei şi în special acest plan decupat şi focalizat (după ce a fost explicit contextualizat) aparţin unui romancier în toată puterea cuvântului. După ce a inventariat componentele istorice şi articulaţiile plus detaliile semnificative ale problemei armeneşti, după ce şi-a plimbat şi orientat cititorul prin epoci atât de diferite, oferindu-i totodată explicaţii politice şi economice, prozatorul ajunge la momentele ilustrării ficţionale. Paginile sunt memorabile, prin forţa descrierii şi reprezentării întâmplărilor, într-un mod aşa zicând obiectiv, „rece”, fără lacrimi care să înceţoşeze privirea. Câteva fragmente: „Acest Yusuf nu a fost altceva decât un nume de împrumut şi există în Cartea şoaptelor doar pentru că, deşi nu făcea parte din alcătuirea Cărţii, este totuşi cheia care deschide uşa odăii celei mai plânse din veacul de margine, cu pereţii goi, zgâriaţi cu unghia, cu duşumelele desfăcute şi cu pământul ridicat muşuroi, neaşezat cum trebuie, aşa cum se întâmplă cu mormintele făcute în grabă.” (p. 332); „Îşi legară fâşiile de aşternuturi în jurul picioarelor, altfel tălpile goale s-ar fi lipit de pământ şi oamenii n-ar mai fi avut putere să şi le smulgă din noroi. Sub ploaia măruntă care topea orice contur, noul drum dură aproape o săptămână. Nu se puteau număra morţii, căci, pe acest drum ceţos unde nimeni nu vedea decât aburii albăstrui ai propriei respiraţii, celor care cădeau, carnea, înmuiată de ploaie, le era la fel de moale şi de lipicioasă ca şi lutul argilos. Erau călcaţi în picioare de către cei din spate şi carnea lor era amestecată, ca într-un aluat negru, şi acoperită de noroiul drumurilor. (…) Bărbaţii, atâţia câţi rămăseseră, se organizaseră în două grupuri. Unii se ocupau de căratul morţilor în afara taberei şi de săpatul gropilor comune. Morţii erau mai greu de cărat în al treilea cerc căci, uscaţi ca pământul afânat şi cu oasele uşoare de frig, trăgeau apă şi se umflau, iar venele muiate de apă se spărgeau, înroşindu-se ca o carne crudă. Umflaţi şi greu de îndoit, ocupau mai mult loc şi gropile, pe lângă că pământul era lipicios, trebuiau făcute mai largi.” (p. 339); „Convoiul lor era format mai curând din nişte mogâldeţe. Păreau uşoare în bătaia vântului, un stol de păsări căzătoare (sic!), nu o înşiruire de oameni. Fotografiile făcute de călătorii străini care au reuşit să se apropie de convoaie ori să-i fotografieze, în urmă, pe cei rămaşi neputincioşi la marginea drumului, aşteptându-şi moartea, ne înfăţişează, pe drumul spre Deir-ez-Zor, mai ales copii. Drumul spre al şaptelea cerc a fost un fel de cruciadă a copiilor. Având aceeaşi soartă ca a tuturor cruciadelor neînarmate. Copiii din acele fotografii sunt scheletici, cu trunchiul împuţinat, cu burta suptă, cu coastele zvâcnind ca nişte arcuri de oţel peste scobitura pântecului, cu mâinile şi picioarele subţiate ca nişte crengi, cu capetele disproporţionat de mari, ca şi găvanele ochilor, în care bulbii ies din orbite sau se adâncesc în fundul capului. Copiii privesc fără nici o expresie pe chip alta decât rătăcirea minţii, privesc ca de pe un alt tărâm, nu întind mâinile, nu cer nimic.” (p. 362); „Nu este adevărat însă că oamenii nu plângeau. Numai că plângeau altfel. Cei care mai aveau puterea de a sta aşezaţi se legănau, ceilalţi plângeau cu ochii larg deschişi către cer. Dar plânsul era un fel de geamăt neîntrerupt, cu voce joasă, care, repetat de mii de piepturi, se auzea ca un ison. Plânsul nu era o dâră pe obraz, ci un sunet. Cum isonul acesta ajunsese, curgând fără sfârşit şi acordându-se cu lumea înconjurătoare, să sune precum vuietul vântului printre dune ori curgerea apelor Eufratului, plânsul nu osteni nici o clipă, până când ultimele convoaie din Deir-ez-Zor fură duse spre platourile pe care deportaţii erau ucişi. (…) Mulţi adormeau plângând în felul acesta, alţii mureau plângând şi plânsul mai vibra în pieptul încremenit, ca într-un tub de orgă.” (p. 366). Iată, utilizată cu artă, una din procedurile romancierului. Detalierea epică e dublată de vizualizarea cifrelor seci oferite înainte, documentar, de pastorul Johannes Lepsius. Se observă cum elementul biografic este atenuat, pentru ca un accent nou – şi anume cel vechi, biblic – să învăluie ca un halou corpurile şi dezagregarea lor. Pornind din mai multe direcţii de cercetare şi analiză către acest subiect teribil al genocidului armenilor, Varujan Vosganian a înţeles că subiectul circumscris istoric este un subcapitol dintr-o temă vastă, inepuizabilă, înfricoşătoare prin periodicele ei aplicaţii. Suferinţe armeneşti şi omeneşti, reproiectate la ambele nivele, receptate ca atare pe amândouă dimensiunile.

Indiferent de terminaţia numelui autorului şi a primilor săi cititori, Cartea şoaptelor e un roman foarte bun, dens, dar şi alert, ingenios compoziţional şi excelent scris – lucruri cu care, în fine, publicul larg şi critica de întâmpinare vor cădea de acord.