Recenzie Cotidianul

Varujan Vosganian, scriitorul: „Scriu pentru că mi-e frică de moarte” 05 Iul 2009 Eugen Istodor Cotidianul

După ce a numărat banii ţării ca ministru de Finanţe, Varujan Vosganian numără, vrăjeşte ani şi poveşti armeneşti în „Cartea şoaptelor”. Lansarea ei are loc pe 9 iulie, la Muzeul Ţăranului Român.

Într-o demenţă a videoului, a larmei politice, de ce scrieţi?

Scriu pentru că mi-e frică de moarte. Nu atât de moartea trupului meu, cât de moartea ideilor mele, care n-au nici o vină că sălăşluiesc într-un vas pieritor. Demenţa din jur nu este un obstacol, ci un imbold. Scrisul apără, e un adăpost. Nu e un adăpost confortabil. Sufletul unui creator e ca o cetate care se asediază pe sine, încât nu mai ştii, între om şi scriitor, cine de cine se apără, cine pe cine cucereşte.

În legende, zeii, tocmai pentru că sunt nemuritori, nici nu zâmbesc, nici nu lăcrimează.

Publicitate

La urma urmei, a fost o înţelegere cinstită, noi am primit moartea, dar, odată cu ea, zâmbetul şi lacrima. Poate că a fost un târg avantajos. Aşa am putut eu să scriu “Cartea şoaptelor”, unde oamenii zâmbesc când lucrurile rămân neînţelese până la capăt şi lăcrimează, dar lacrima rămâne nesupusă. În “Cartea şoaptelor”, pe bătrânii armeni ai copilăriei mele mirarea îi împiedică să moară.

Ce n-aţi putut împlini? Ministru de Finanţe aţi fost, şef al armenilor, da, şef al comisiei de finanţe sunteţi de-o viaţă… ce n-aţi împlinit?

Se spune că între a fi om politic, ministru şi mai ştiu eu ce şi a fi scriitor este o diferenţă care e mai mare decât distanţa dintre umeri. Eu cred că, dacă eşti autentic, poţi fi toate astea la un loc. În fond, cultura e comunicare, politica e comunicare, e chiar o ştiinţă a comunicării. Iar economia e o formă de cultură, adică e cultura managerială. Lucrurile autentice se întâlnesc în acelaşi miez al lumii şi nu distonează. Trebuie să fii natural, să fii tu însuţi. În natură, de pildă, nu există kitsch, tocmai pentru că e cel mai natural lucru cu putinţă. Kitschul este o invenţie a omului, adică partea nepotrivirilor dintr-însul.

Dar aţi fost atât de multe în viaţa asta…

A avea mai multe abordări asupra lumii te ajută să înţelegi şi, având o dimensiune în plus, să dansezi mai uşor peste lume. Gândiţi-vă ce deosebire e între un cal care poate alerga pe câmpie şi umbra sa, proiectată pe perete, care nu poate merge decât înainte şi înapoi. Uneori asta e şi diferenţa dintre omul viu şi amintirile sale. În “Cartea şoaptelor”, rosturile sunt adesea pe dos: amintirile sunt vii şi cei care trăiesc sunt proiecţiile memoriei. De aceea morţii cei noi se numără printre eroii “Cărţii şoaptelor”.

Nu veţi fi nici Shakespeare, nici Llosa… ce sens are să fiţi Vosganian?

Aţi pomenit de Shakespeare, şi bine aţi făcut, ca fiind cel mai tradus şi mai răspândit scriitor al lumii. Există în zilele noastre cineva mai citit decât Shakespeare şi acela este Google. Această confuzie dintre informaţie şi cultură este specificul vremurilor pe care le trăim. O să treacă şi asta. Informaţia te ajută să cunoşti, dar cultura e cea care te ajută să ai o viziune asupra lumii. Nici un om nu poate schimba singur lumea, nu o poate învinge în acest fel. Izbânda omului asupra lumii este atunci ând poate avea o viziune despre ea. Poate că Ulysse al lui James Joyce nu aduce prea multă informaţie, e în fond un decupaj din viaţa lipsită de spectaculos a unui om. Te ajută, însă, să înţelegi că şi viaţa ta, aşa măruntă cum pare, este în felul ei o odisee, are măreţia şi miturile ei.

Literatura nu se bazează pe teoreme şi pe calcule, tocmai de aceea mai are încă atâtea lucruri de aflat. Dintre îndeletnicirile umane, literatura, arta în general, are cele mai multe mistere rămase încă nedescoperite. Ce rost are să fiu Vosganian când nu pot fi Shakespeare? Nu ştiu, pur şi simplu, nu am avut de ales.

Cartea a cui identitate o afirmă – a omului, a politicianului, a artistului, a finanţistului?

Când vorbim de ceea ce faci, fireşte, se poate spune că poţi face multe la un loc. Când vorbim de ceea ce eşti, de identitate, atunci dintre toate eu aş alege creatorul. Un poet este mai mare decât un ministru. Căci ministru dacă nu ajungi, cineva va fi în locul tău ministru, oricum buluceala e mare. Dar dacă nu mă năşteam, cărţile pe care le-am scris nu le-ar fi scris nimeni vreodată. Dintre toate îndeletnicirile umane, arta, literatura poartă cel mai pregnant semnul unicităţii fiinţei umane, identitatea sa. Arta este codul numeric personal al sufletului uman.

De ce e nevoie să vă amintiţi?

,,Cartea şoaptelor’’ nu este o carte de memorii, căci aducerile aminte din paginile ei nu sunt amintirile mele. E, mai degrabă, biografia secolului al douăzecilea povestită de trăitorii ei. Găsim în ,,Cartea şoaptelor’’ mai toate maladiile secolului aceluia: războaiele mondiale, genocidul, totalitarismul, exodul şi căutarea zadarnică de sine. Secolul XX a inventat moartea nenumărabilă şi gropile comune.

Rareori opiniile critice pentru o carte, cum sunt pentru cea de faţă cele ale lui Ştefan Agopian, Nicolae Breban, Nicolae Manolescu şi Eugen Negrici, şi care se găsesc pe coperta cărţii, au fost în consonanţă, fără să se inspire unele de la altele şi au reuşit să exprime în doar câteva propoziţii conţinutul unei cărţi. E, într-adevăr, vorba de tragedia poporului armean, dar e vorba şi de tragedia poporului român, e vorba de tragedia tuturor celor care au suferit istoria, în loc să o trăiască. Toate personajele sunt reale, întâmplările pe care le-au trăit sunt reale şi tocmai de aceea ea este, în cruzimea şi sensibilitatea ei, atât de neverosimilă, tocmai pentru că este reală. Nu m-aş fi încumetat să scriu despre toate aceste lucruri dacă n-aş fi avut argumentul neînduplecatei lor realităţi.

Care-i mitologia familiei?

Povestea este centrată în jurul familiei mele, deşi familia mea n-a fost centrul lumii. Familia mea este, ca orice altă familie, dacă ai răbdare s-o observi, asemănătoare numărului ales al lui Borges: într-un spaţiu cât mai mic cu putinţă, cum ar fi canapeaua de sub caisul din curtea casei noastre din Focşani, regăseşti toate înţelesurile şi încrucişările lumii.

Cel care povesteşte este un copil pentru simplul fapt că el poate vedea ceea ce oamenii mari nu reuşesc. El pătrunde mai adânc, căci lumea nu se fereşte de ochii copilului. Apoi, copilul ia lucrurile exact aşa cum sunt, nu are temeri că ar putea supăra pe cineva şi nu are prejudecăţi. Eroii pe care copilul şi-i alege sunt destul de neobişnuiţi, de la mirosuri, focuri, oglinzi şi cărţi până la tainele magilor, care în ,,Cartea şoaptelor’’ sunt magii luminii, ai umbrei, ai aerului, ai timpului, ai fructelor, ai hărţilor şi magul magilor, bunicul meu Garabet Vosganian.

Cât despre mirosul cărţilor, ele capătă mirosul trupului omenesc dacă sunt deschise. Mi-e milă de cărţile pe care nu le citeşte nimeni, niciodată.

Aţi trăit mereu viaţa dumneavoastră sau a armeanului?

Eu sunt armean şi, dacă aş ascunde acest lucru, adică semnul sângelui şi taina botezului, nu aş merita încredere din partea nimănui. Armenii constituie un popor anume, care are morminte pretutindeni şi de aceea e de pretutindeni. Şi nu pot fi socotit străin în România pentru că aici s-au născut şi părinţii mei şi pentru că, atâta vreme cât adaug, prin scrisul meu, ceva, o câtime, limbii române, se cheamă că sunt aici, împreună cu mulţi alţii, chiar un fel de gazdă.

Care-s limitele cunoaşterii omului, dar ale politicianului, dar ale artistului? Are vreun sens să le descoperiţi?

Limitele cunoaşterii omului politic sunt date de Monitorul Oficial şi de alegeri. Aşadar, limitele omului politic sunt date de alegător. Limitele scriitorului sunt date de cititor. Dacă n-ar fi aceste limite, scriitorii n-ar mai avea nevoie de cititori şi, în consecinţă, n-ar mai scrie. Scriitorul îşi este întâiul cititor. Căci, fără s-o recunoască, scriitorul scrie şi pentru sine. Ca un pacient care, pus pe canapea, îşi povesteşte cu voce tare viaţa, ca să înţeleagă. Scriitorul care nu se citeşte pe sine nu va ajunge niciodată la cititori, va fi ca o barcă cu o singură vâslă care, cu cât se străduieşte mai mult, cu atât se învârte mai tare în cerc.

Dacă vă ştiţi limitele, are vreun sens să mai trăiţi?

Am avut o viaţă care a meritat trăită. Dar, şi asta e drept, pe cât am trăit, pe atît am netrăit. “Cartea şoaptelor” începe, într-adevăr, cu această frază: “Eu sunt mai ales ceea ce n-am putut împlini”. În sensul acestui interviu, ceea ce a împlinit scriitorul sunt cărţile sale. Eu sunt ceea ce n-am putut împlini pentru simplul motiv că un scriitor, câtă vreme e viu, trăieşte cartea ce va să vină, el este cartea aceea. De aceea, precum cântările Psalmilor, viaţa unui scriitor este o coborâre în trepte.