Recenzie Caligraful

Liviu Comşia

Şoapte din tragedia armenească

„Eu sunt ceea ce n-am putut îndeplini (…) Sunt un om care pe acest pământ am trăit nespus. Şi care tot pe atât n-am trăit.

Părinţii mei sunt vii. Înseamnă că eu nu sunt, încă, născut pe de-a-ntregul. Ei mai rotunjesc câte puţin la umerii mei colţuroşi. Mai toarnă suflet în pieptul meu, care îşi schimbă conturul, aşa cum amforele bătrânilor greci luau forma vinului care se îngroşa înăuntru. Mai netezesc la chipul meu arămiu.

Pentru că nu sunt încă născut pe de-a-ntregul, moartea e încă departe. Sunt atât de tânăr, încât aş putea s-o iubesc, ca pe o femeie frumoasă”.

Aşa se deschide „Cartea şoaptelor”( Ed. Polirom, Bucureşti, 2009), epopeea tragică a neamului armenesc. Nu există scenă care să nu conţină o picătură de sânge şi una de inteligenţă sau de înţelepciune sau din amintirea acestora toate. Cu cât creştea copilul hotărât de ursită să scrie „Cartea şoaptelor” spre eternizarea faptelor şi a oamenilor care le-au făptuit, cu atât casele din Focşani, oraşul copilăriei, devin din ce în ce mai mărunte, mai neînsemnate. Dar nu şi memoria, care este sufocată de cruzimile istoriei. Ceea ce bătrânii armeni, care au fost martorii genocidului din 1895 şi apoi al celui din 1915, povestesc în şoaptă despre grozăvii nemaivăzute pe care copilul ursit va trebui să le povestească spre luare aminte a generaţiilor care vin.

Acest copil, întrupat sub numele de Varujan Vosganian, este martor al cuvintelor şoptite, niciodată nu participă în scenariul faptelor, el ascultă şi memorează. Doar din când în când intră în acţiunea epică numai pentru a ne asigura că prezenţa lui nu este o ficţiune, ci o realitate a memoriei colective şi a conştiinţei unui neam întreg.

Un mare prozator fiind, cu o forţă evocatoare impresionantă şi un meşteşug desăvârşit în descrierea mulţimilor, a maselor în mişcare, Varujan Vosganian reţine faptul istoric ca parte dintr-un întreg, fără a-l condamna, aşa cum orice reacţie omenească ar fi făcut-o. Obiectivitatea faptului istoric este încadrată în epic cu migala şi îndemânarea şlefuitorilor de diamante, astfel că orice stridenţă este exclusă, în interstiţiile istorice sunt pictate portrete ale bătrânilor armeni şi cultura pe care o reprezintă. Practic, povestitorul se sprijină pe cei doi bunici ai săi, ca reprezentanţi fideli ai culturii armene, ai înţelepciunii armene. Bunicul patern, Garabet Vosganian, se aşază în lume doar dacă o înţelege, poate alege, considerând că tot ceea ce este important pentru om este „acoperişul deasupra capului, altarul din faţa ochilor şi covorul moale sub picioare”. Principii care definesc viaţa şi cultura acestui neam. Cel de-al doilea model îl constituie bunicul matern, Setrak Melichian, amintind, în persană, de prinţul întemeietor, care crede că: „Sângele e mai nesupus decât carnea. Biruinţa nu e puterea de-a vărsa sângele altora – asta e , mai degrabă, nepăsare sau ură -, ci puterea de a-ţi vărsa propriul sânge”.

Evident, toate acestea sunt cuprinse în „Cartea şoaptelor”. Există apoi o carte de dimensiuni reduse a scriitorului Mărio Vargas Llosa, numită semnificativ „Povestaşul”, adică acel mesager misterios care parcurgea distanţe imense ca să aducă şi să ducă informaţia şi cuvântul unor comunităţi pierdute în Amazonia. Era cel mai aşteptat şi mai apreciat dintre eroi. Or, acest povestaş ascultă şoaptele bătrânilor armeni şi apoi le trece în cuvânt fie că este vorba despre ritualul prăjirii, râşnirii şi băutul cafelei, fie că sunt descrise obiceiurile negustoreşti ale armenilor, fie că sunt zugrăvite suferinţele neînchipuite ale acestui popor. Astfel, povestirea devine început şi sfârşit de istorie, cuminecând un popor: „Singurul lucru pe care oamenii îl au în comun sunt poveştile, spune înţeleptul armean. Când spui că doi oameni sunt din acelaşi neam, înseamnă că au ascultat aceleaşi poveşti”. Şi mai departe adaugă: „Despre eroi se pot spune poveşti, căci ele au întotdeauna început şi sfârşit. Despre cei care îndură şi, mai ales, îndură înţelegând, nu poţi povesti, căci suferinţa lor e fără de sfârşit”.

Şi, într-adevăr, aşa se şi petrec lucrurile în „Cartea şoaptelor” Un popor a fost scos din istoria proprie şi o parte dintre cei scăpaţi de urgie au intrat în istoria românească. Nansenienii (adică ai nimănui) par sa¬şi fi găsit liniştea, păstrând doar memoria întreagă şi vie. Dar încă odată istoria încearcă să-i scoată în afara timpului spre pieire. Cel De-al Doilea Război Mondial fisurează timpul prin care se scurg destinele armenilor din România odată cu cele ale românilor înşişi. Fabricantul Martin Fringhian, care lasă prin testament fabrica muncitorilor, umblă ani de zile pe la stâna unui prieten ca să nu-şi piardă viaţa, adună nuci din livada pe care a plantat-o şi le vinde pe la mesele din birturi, iar Micael Noradunghian visează ca România să devină cel de-al 49-lea membru al SUA sau măcar Europa Unită, desenând hărţi pe care le transmite | urmaşilor prin Levon Zohrab, până la bunicul povestitorului. Este o grandioasă utopie care le salvează viaţa aflată sub vremuri. Cum asemenea în lumea fantasmelor trăieşte şi generalul Dro, cu a sa legiune armeană distrusă pe frontul de Răsărit, prin care voieşte să refacă statul naţional. Sau impresionantul soldat Misak Torlakian, care nu mai ştie decât viaţa armelor, dispare în neantul istoriei fără urmaşi, dar lăsând în „Cartea şoaptelor” acel plâns tragic al eroilor, pentru că această carte nu este altceva decât continuarea „Cărţii plângerii” a lui Grigore din Narek, pentru că „plânsul era socotit un îndreptar împotriva vremurilor”. Cum se zice în „Cartea şoaptelor”: „Fiecare om trăieşte în lume, dar mai ales într-o imagine despre lume”. Aşa pare să fie rostuită viaţa lui Armen Garo, cel care pare a fi fost părintele terorismului, atacând Banca Otomană şi luând ostatici, iar mai apoi întemeind Grupul „Nemesis” prin care pune în practică sentinţele, neaplicate celor care au pus ia cale genocidul armenilor. Cu disperare, armenii văd cum le este ucis cel mai mare poet, Daniel Varujan, ştiind că „…pentru a-i lua puterea unui popor,

trebuie numaidecât să li se ucidă Poetul”. Dar: „În războiul dintre stăpâni şi cărţi, deşi numai cărţile mor, stăpânirile nu câştigă niciodată. Pentru că oamenii au scris mai mult decât au putut să uite”.

Ieşind din istoria proprie, armenii intră în cea românească, devenind, alături de românii care i-au găzduit, încă odată victime, deci învingători, aşa cum am mai spus. Astfel, revin din negurile memoriei faptele lui Nicoiae Ceauşescu, care, în vremea colectivizării, ucide ţărani din Vadul Roşea, din Suraia, Răstoaca şi Cudalbi sau Chivu Stoica şi Ana Pauker pomeniţi după fapta lor. Căci, zice înţeleptul armean: „Turcii ne-au ucis trupurile, iar bolşevicii ne ucid sufletele”.

„Cartea şoaptelor” este un monument epic aşezat împotriva stingerii memoriei. Ceea ce se spunea şoptit în cavoul lui Seferian, acum, urmaşul, povestaşul, o spune cu voce întărită în cuvânt pentru a nu se uita că „războaiele au vânturat lumile, iar comunismul le-a egalizat cu o palmă aspră”. Oglinda bunicului Garabet sau lumina de dincolo de ochii orbi ai lui Minas sunt argumentele înţelegerii depline a lumii şi a istoriei.

Scriitorul Varujan Vosganian dovedeşte că stăpâneşte în intimitate meşteşugul epicului în curgerea învolburată, încadrându-l unei logici inverse a timpului; renunţă la cronologie, fixează o faptă pe care o reia, în consecinţele ei, în altă secvenţă de timp, pendulând între prezent şi viitor. Faptele istorice sunt aşezate în şirul timpului fără stridenţe, fără icneli, într-o curgere vijelioasă cu adâncimi ameţitoare. Poeme întregi sunt aşezate, de asemenea, în curgerea epică, cu efecte miraculoase asupra dezvoltării acţiunii. Rar se petrec cele două genuri, vieţuind împreună pentru a da rodul înţelesurilor depline şi exemplificatoare. De atâtea ori în această carte scenele devin picturale, harul de portretist al scriitorului fiind incomparabil. Iată portretul comerciantului de borcane goale Mercan. „În oraş el era primu! care simţea vânturile iscându-se. Nu ştiu dacă era scund sau înalt, căci nu l-am văzut niciodată altfel decât şezând. Cred că era mai degrabă scund, altfel capul lui n-ar fi simţit nevoie să fie atât de mare şi ţuguiat. Avea nările groase şi urechile clăpăuge, dinadins alcătuite aşa pentru a înfuleca aerul şi zgomotele. Stăpân peste un popor de suflări, le prindea freamătul cu pâlniile uriaşe şi cărnoase care-i atârnau în locul nasului şi urechilor”. (Un Urmuz liric, nu-iaşa?)

Este, aşadar, o carte care are calea deschisă spre capodoperă. Istoria literară contemporană nu poate trece peste această carte fără a o folosi drept reper estetic. Dar nu sunt încă atât de sigur că noi, cititorii, suntem pregătiţi s-o asimilăm în profunzimile ei tulburătoare. Pentru că ceea ce învăţăm din istorie e că nu învăţăm nimic.

Revista CALIGRAF octombrie –noiembrie 2009